Arhiva categoriei: Gulia on the road

Gulia se plimba, exploreaza si va poveste si voua!

Sicily through my eyes – Catania

De multi ani, visam la Sicilia. De vreun an, devenise de-a dreptul obsesiv, asa ca luni  de zile am tot periat netul cautand variante, informatii, oferte. Pana la urma am gasit la Vola.ro o combinatie care-mi convenea, si ca date, si ca pret, si ca orar al zborurilor. Totusi nu puteam sa nu ma gandesc ca poate lucrurile nu stau asa fain ca pe site, precis ma trezesc cu alte costuri sau cine stie ce alte surprize neplacute. Destul de sceptica ma apuc sa fac rezervarea chiar in sambata dinaintea Rusaliilor, cand toata lumea era in vacanta. Nici nu-mi trecea prin cap ca voi avea vreo veste pana marti. Ei bine, nu trece un sfert de ora si primesc mail de la ei….daca confirm, daca mai vreau ceva etc. Ce mai, ma trezesc deja cu factura la preturile de pe site, inainte ca eu sa am banii pe card (v-am spus ca nu ma asteptam sa aud de ei pana marti). Noroc cu home-banking, rezolv, platesc si gata…excursia la Catania era batuta in cuie. Ma mai conversez un pic pe mail cu consiliera de la Vola care mi-a raspuns cu rabdare la toate intrebarile mele tembele de om care nu mai mersese cu low-cost-ul, nu stiam cum e cu check-in-ul… In fine, tot ce trebuia sa fac era sa-mi printez documentele primite pe mail si sa ma duc la aeroport. Super profi, rapid si fara bataie de cap. Continuarea Sicily through my eyes – Catania

Palatul Comunal Primaria Buzau

Jurnal de Buzau…sau ceva de genul

Si iata-ma pe mine in Gara de Nord, luni dimineata, buimaca (cel putin) dupa nici nu mai stiu cate zile petrecute in Vama Veche (au fost 4? Sau 5?).

Ajung la ghiseu: “Doua bilete la Buzau, va rog”.
Imi da o hartie si imi cere banii pentru cat stiam ca trebuie sa fie ambele bilete. Cand sa ma infig in tanti, vad ca, desi arata ca un bilet clasic de tren, scria ca-s doua locuri. M-am linistit.
Apoi imi pica ochii pe mesajul de pe bilet: “Drum bun…in viata!”.
M-a busit un ras de am reusit sa ma trezesc si pe mine si toti homeless-ii din gara!
Era prima data cand mergeam cu o companie privata si nu cu cfr-ul…

Vine si Ira, ne urcam in tren si simt asa cum pasesc usor in trecut sau in ceva univers paralel. Vagonul nu arata nici a tren, nici a metrou, nici a ceva ce mai vazusem pana acum. Dar era interesant, curat si liber, so it’s ok.

Instragram @guliaproduction
Instragram @guliaproduction

Cu cat ne apropiam mai mult de Buzau cu atat ploaia ne batea mai tare in geam. La Buzau turna efectiv cu galeata! Aveam umbrela la mine, as fi putut sa o deschid, dar n-avea sens…water everywhere!
Prin ploaie si vant nebun vad ca pe tren scria ceva…
Scria “veni, vidi, vici – vade mecum”

EPIC!!!

Si acum rezumat:
Dupa o saptamana petrecuta in Buzau nu stiu cum sa descriu orasul asta, altfel decat INTERESANT!

Sa o luam pe rand:

Cladiri & stuff
Centrul orasului si partea sa veche arata chiar fain! In mijlocul lor troneaza elegant Palatul Comunal, adica Primaria orasului. Tot pe acolo sunt si alte cladiri cu o arhitectura super faina, care functioneaza acum ca magazine si magazinase.
In tot peisajul asta incarcat de instorie ce simtiti ca lipseste? Evident, un mall! Vin-a-vis de superba cladire a primariei sta mandru un cub mare si gri, dap, chiar el,  mall-ul!

Palatul Comunal Primaria Buzau
Instagram @guliaproduction

Masinutele galbene
Orice taxi avea scaunele tapitate cu material d-ala de canapea de pe vremuri, tepos, bej-jegos si inflorat, cusut de mana frumos si cu rabdare peste tapiteria clasica si boring de Logan. Soferii cred ca erau alesi pe criterii muzicale. La interviu as putea jura ca erau intrebati ce muzica asculta. Daca raspunsul nu era din zona populara-Mirabela Dauer-mai-ziceti-si-voi-niste-d-astia probabil se loveau de mesajul “multumim. Te sunam noi”. Altfel, oameni chiar de treaba. Unde mai pui ca taxiul e ieftin! Chiar daca tariful este mai mare decat in Bucuresti, cursele sunt scurte, drept urmare cu 10 lei dai o tura de oras si va mai raman bani si sa va imprieteniti la un picnic pe capota Loganului.

Cea mai tare chestie mi s-a parut un lucru considerat de toti buzoienii normalitate!
Sun la o companie de taxi:
“Buna ziua! Vreau si eu o masina la adresa…”
“Bine. Va trimit. La revedere”

WTF just happened?
Am ramas perplexa. Ma holbam la telefon, asteptand sa ma sune inapoi, asteptand continuarea, asteptand…nu stiu…ceva! Nu pentru mult timp though, pentru ca in nici 5 minutele a rasarit de dupa colt taxiul! Cu scaunele tapitate, evident! Cu ceva Dolanescu in boxe, evident!
Deci, sa recapitulam:
Am zis ca vreau un taxi, mi-a zis bine si masina a venit imediat!
Niciun “asteptati”, moment in care intra un superb cantecel dar tu parca auzi conversatia din statie. Ea, pe o voce infundata “masina la …., langa mega image”, el confirma, ea “bine 258” si opreste cantecelul spunand in viteza si cu economie de litere “in 7 mnte vne 258”, zdrag telefonu!
WOW!

Food
Bai nene, oamenii astia, buzoienii, dupa ce ca sunt aproape de munte, ca au super peisaje la o aruncatura de bat, ca au un oras verde si frumos, ca au dealurile pline de vie si nu-ti ajung degetele de la maini si de la picioare sa numeri cramele din apropierea ta … se bucura si de restaurante cu mancare super buna, in portii gigantice, la preturi chiar mici! Cum sa dai mah pe o portie gigantica de paste 17-20lei? Pe o pizza enorma plina cu chestii pana in 20lei? Intr-o seara am comandat snitzel de porc cu cartofi prajiti, imi era foame, foarte foame. Am primit 2 bucati imense de carne si un munte de cartofi prajiti cu un munte si mai mare de branza rasa. Undeva la jumatea portiei am crezut ca explodez. 18lei! Beck’s, sticla de 0.5, 7 lei!

Evident ca am mancat si papanasi...
Evident ca am mancat si papanasi…

Oamenii
Si probabil pentru ca au preturile asa mici, oamenii sunt si extrem de binevoitori!
De exemplu, intr-o seara am zis sa vizitez si eu toaleta unui restaurant. Ajung in fata usii corespunzatoare, apas pe clanta, incuiat. Din toaleta se aude o voce: “Imediat!”, “Ok”, zic.
Hai ca bude mici, dintr-o singura incapere gen, avem si noi in Bucuresti, no biggie. Ma apuc sa sprijin un perete.
Aud ca trage apa.
Apoi descuie usa, o deschide larg si da drumu la apa de la chiuveta. Incepe sa se spele pe maini.
M-am gandit ca o fi mai paranoica de fel si nu poate sa faca shushu decat daca incuie doua randuri de usi.
Dar totusi nu indrazneam sa pasesc inauntru, am continuat sa sprijin peretele.
Apoi zice “hai, poti sa intri ca ma mai spal putin pe maini si plec!”.
Nah, acum daca m-a invitat…
Bag ochii pe usa….da frate, buda si chiuveta in singura camera care era toatela!
“Eh, las, termina tu ce ai de facut acolo, ca nu e graba la mine”, zic.

O.o

Prietenoasa, prietenoasa, dar am si eu niste limite…

On that note, it’s time to end this post!

Vama Veche 1 mai

Ce facem de 1 mai in Vama?

Vine 1 mai, bine-mi pare, in Vama ne adunam si…..

Iata cam ce evenimente se anunta in Vama pentru weekendul ce vine:

  • 29 aprilie – Tapinarii, in Arca Bar – intrare libera – detalii in event.
  • 30 aprilie – Truda & C.A.S.H, in Arca Bar – intrare libera – detalii in event.
    Vita de Vie, La Barba Neagra – 40 lei – detalii in event.
    Coma, pe plaja Vama Veche – intrare libera
    Bosquito, la Papa la Soni
  • 1 mai – Timpuri Noi, La Barba Neagra – 25lei – detalii in event.

In afara de un concert pe seara, Gulia mai recomanda si macar un rasarit pe plaja, nopti albe (asta sigur o sa fie), cozonaci, pentru ca in Vama sunt cele mai bune si ieftine shot-uri de cozonac (ca tot e si Pastele, hehe), make new friends si distractie maaaximaaa!!!

Acestea fiind zise, ne vedem in Vamaaaaaaaa!!!
Pentru poze si palavrageala, pe mine ma gasiti in Arca Bar! See you there!

De fiecare data cand se toarna o bordura, moare un boschet

Episodul „Malurile Ialomitei pã lângã Bucuresti” ne poarta pasii prin lunca raului ce izvoraste din Bucegi si se varsa-n Dunare, rau pe langa care, timp de secole, ciobanii si-au plimbat mioarele tocma’ din varful muntilor, pana la faimosul (disparut astazi) Oras de Floci al carui nume nu vine de la barba ilustrului fiu al urbei, Mihai Viteazul ci pentru ca acolo se desfasura targul de lana.

Desi ar merita o expeditie de la izvoare si pan’ la varsare, noi ne limitam sa va incurajam sa-i vizitati lunca, macar pe langa Bucuresti si asta cat mai repede pentru ca, din pacate, din cauza ca progresul se face de cele mai multe ori pe cârca naturii, asa si Ialomita plateste tribut greu numeroaselor balastiere care-i exploateaza nemilos tezaurul de nisip si pietrisuri.

lunca Ialomita

Ca, din cate stim, exploatarea resurselor naturii n-ar trebui sa se mai faca astfel si ca exista un Minister al Mediului care ar trebui sa vegheze, e alta poveste. Prin urmare, inca mai puteti sa vedeti portiuni de lunca neafectate dar in acelasi timp sa le aratati copiilor ce inseamna, in realitate, faimoasa expresie „exploatare intensiva”.

Fotografiile arata cum arata lunca neatinsa si cum, pe multi, multi kilometri, padurile si malurile au fost rase sistematic pentru a se extrage materia laudata spre vanzare de toate afisele de pe toti stalpii, care spun clar „nisip, balast, pietris”.

Care-aveti caiac, canoe sau barca pneumatica, nu ezitati sa petreceti un we pe apa, n-o sa regretati.

Lunca Ialomita

Raul Colentina sau Mos Craciun al Bucurestiului

Daca toata lumea stie ca salba de lacuri care infrumuseteaza viata bucurestenilor a fost amenajata pe cursul Raului Colentina (Mogosoaia, Straulesti, Grivita, Baneasa, Herastrau, Floreasca, Tei, Plumbuita, Colentina, Fundeni, Pantelimon si Cernica), pana la varsarea lui in Dambovita, punem pariu ca nu toata lumea stie cum arata Raul Colentina in amonte de Capitala.
Arata asa!
Arata asa!
Inainte de toate, trebuie sa spunem ca Raul Colentina are un parcurs scurt, de numai 100 kilometri, de la izvoarele din dealurile Targovistei si pana la varsarea in Raul Dambovita, in dreptul localitatii Cernica. Pe drum aduna apele catorva afluenti (Baranga, Crevedia si Valea Saulei). La fel ca sangele bucurestenilor, apa din salba de lacuri a Bucurestiului e amestecata si imbunatatita cu cea din Raul Ialomita, adusa prin canalul Baranga, de la acumularea Bilciuresti.
Raul Colentina Buftea
Astazi am incercat sa urmam cursul Colentinei cam de dupa Orasul Buftea si pana la surpriza emisiunii, salba de lacuri din dreptul localitatii Colacu, mai sus de confluenta cu Baranga. Zicem surpriza pentru ca, desi, sau tocmai pentru ca, nu e foarte accesibila, salba asta de lacuri e absolut superba. Daca ati deschis deja Google Maps si ati marit suficient incat sa vedeti lacurile, o sa observati ca unul din ele, al mai rotunjor asa, are o insula. Si ce insula!
Raul Colentina
Pe traseu, pe un drum peste camp, cumva paralel cu cursul raului, am intalnit un biciclist fericit si ne-am pus in gand dorinta ca la vara sa intalnim mult mai multi, ba chiar familii intregi, pentru ca merita osteneala.
Sa nu credeti ca terenul e plat, nu nu si nici ca nu o sa intalniti paduri curate si nevandalizate, narcise salbatice, smarcuri, ecosisteme variate, cu tot felul de pasari sau animale mici, ce mai, n-o sa va vina sa credeti ce minunatii intalniti la o aruncatura de bat de Bucuresti.
Raul Colentina
Prin urmare, data viitoare cand n-o sa stiti ce sa faceti intr-o zi libera, merita s-o incercati si p-asta, noi zicem ca n-o sa va para rau.

Cum arată Dâmboviţa înainte să ne căcăm noi în ea

Sau Ecosistemul Dambovita in amonte de aglomerarea urbana Bucuresti si influenta antropica.

Asa arata Dambovita inainte sa ajunga in Bucuresti si sa colecteze continutul tuturor canalelor ale caror izvoare sunt in toaletele fiecaruia dintre noi, dar si apele uzate deversate de diversele industrii din oras.

Raul Dambovita

La iesirea din Bucuresti, in comuna Glina, Dambovita e un rau mort. Mort, adica nu mai exista viata in el, continutul de oxigen din apa este 0 iar nivelul fosforului si al materiilor poluante organice este de 25 ori mai mare decat intr-un rau de gradul V, adica cel mai grav grad de poluare al unui rau (sursa: Wikipedia). Practic, atunci cand ne relaxam pe plajele aurii de la malul Marii Negre, in special in partea de nord a litoralului, putem sa ne salutam rahatul evacuat cu ceva vreme inainte, la Bucuresti.
Despre faptul ca Bucurestiul este singura capitala europeana fara statie de epurare si despre incalcita poveste a statiei care se tot construieste de 30 ani, putem gasi suficiente articole pe internet.
Raul Dambovita
In schimb, in amonte de oras putem sa vedem cam cum trebuie sa arate un rau pe malurile caruia sa ne plimbam copiii, sa pescuim sau pur si simplu sa ne rasfatam pe una din multele plaje formate la fiecare meandru al raului.
Raul Dambovita
Din pacate, chiar si aici se mai pot vedea interventii ale omului, in special defrisari (teoretic un act criminal pentru ca padurile alea de pe maluri, in afara de faptul ca sunt ultimele refugii ale multor specii de pasari sau animale, au si rolul de a stabiliza malurile).
Oricum, o excursie usoara si foarte interesanta pe care o recomandam tuturor.
Raul Dambovita

Ce-a fost si ce-a mai ramas: Triajul Bucuresti

Ocupand o suprafata de cateva sute de hectare, Triajul Bucuresti, merita explorat. Ceea ce am si facut, timp de cativa ani. Fiecare incursiune, in orice anotimp, pe jos sau cu bicicleta, iti dezvaluie lucruri noi, nebanuite la incursiunea anterioara. Asa ca, daca nu stii ce sa faci intr-o zi de wekeend, indiferent de vreme, merita deplasarea.

Triajul Bucuresti

O sa descoperi trenuri abandonate, cu copaci si vegetatie crescute printre scandurile putrezite, cladiri parasite, linii care de mult nu mai duc nicaieri sau se pierd in pamant dupa ce-au pierdut lupta cu natura. In acelasi timp o sa descoperi ca triajul e viu, presarat cu mici cartiere ale fostilor si actuali lucratori la caile ferate, cu multi copii care se joaca, cu un teren de fotbal, cu blocuri vechi, construite in stilul auster al vremurilor trecute. Unele gospodarii au inglobat  structuri tehnice, turnuri de apa, vechi pompe de alimentare cu apa a locomotivelor cu aburi.

Triajul Bucuresti

Recomandarea mea e sa sari prima portiune, cea dintre pasarela de la Aschiuta (desi o urcare pe pasarela aia iti ofera o perspectiva interesanta si poti urmari si felul in care se formeaza trenurile de calatori care vor pleca din Gara de Nord) si sa intri direct in inima triajului, prin capatul strazii Marmurei (din Sos. Chitilei vis-a-vis de biserica cea mare de la sosea). De acolo, dupa ce traversezi liniile de cale ferata (atentie, pe aici trec trenuri) si dupa ce contempli o ruina care este de fapt o statie in functiune, halta Pajura sau cum o mai stie lumea, halta Marmurei, traversezi din nou cateva linii si apoi, ori mergi la dreapta pe primul drum ori continui drept si faci la dreapta pe al doilea drum (dupa ce mai traversezi niste linii abandonate care duc direct in curtea unor case).

Triajul Bucuresti

Dupa care, pe alese, in orice directie ai apuca, ai ce vedea. Daca mai traversezi linii, ajungi in Giulesti, daca intai te mai afunzi in triaj si abia apoi traversezi pe la „biuta”, care e un fel de delusor de pe care sunt impinse vagoanele pana la un loc in care linia se imparte in 18 alte linii, pe care se formeaza trenurile de marfa. Din liniile astea mai functioneaza doar 1-2, restul sunt pline de vagoane abandonate, care, periodic, sunt taiate si trimise la fier vechi. Spectacol impresionant si el, daca te nimeresti pe acolo, o coloana lunga de camioane asteapta sa fie umplute cu resturile zecilor de vagoane facute bucati de un furnicar de oameni cu aparate de taiat. Apoi ajungi in mahalaua Giulesti Sarbi, loc de mare implicare, unde, daca scotocesti bine, mai gasesti cate o casuta tipica pentru mahalaua Bucuresteana de odinioara. Dupa ce se termina mahalaua dai de un camp intins, marginit pe dreapta de sirul nesfarsit de vagoane abandonate sau mai putin abandonate si in stanga de o linie, peste care, daca o traversezi, ajungi la manastirea Chiajna.

Triajul Bucuresti mahala Giulesti Sarbi

Interestante, pe campul ala, sunt niste gropi adanci, conice, unele pline cu apa. Parerea mea e ca alea sunt ultimele urme ale bombardamentului american din 4 aprilie 1944.

Triajul Bucuresti Chiajna

Daca o iei spre manastire si chiar treci de ea, mergi printr-o zona pustie, cu vegetatie de mlastina, marginita in dreapta de fosta groapa de Gunoi, brazdata de cateva raulete, pana in localitatea Chiajna, de unde, mergand pe malul Dambovitei, ajungi pana la coada lacului Ciurel.

Triajul Bucuresti manastirea Chiajna

Triajul e urias si ar trebui scrisa o carte pentru a-l descrie. E interesant de vazut si pentru a-ti face o idee despre ce-au fost candva Caile Ferate Romane si ce-au ajuns, despre delasare, furt si nepasare.

Triajul Bucuresti

 

Din loc in loc, cate un artist isi pune amprenta si aduce putina culoare in peisajul post-industrial, cate un fotograf incearca sa captureze spiritul defunct al triajului, sau, cate o familie sarmana, pripasita in cate o structura abdonata, incearca sa-si faca un rost, cultivand un petec de pamant.

Triajul Bucuresti

O mica galerie cu fotografii stranse de-a lungul mai multor plimbari in Triajul Bucuresti:

O calatorie pe un taram inghetat: Domeniul Stirbey

Pentru noi a fost un weekend al extremelor. Sambata am fost sa descoperim cladiri de aparare abandonate, iar duminica am pasit intr-un taram de poveste: Palatul Stirbey.

Cu toate ca uram iarna din tot corasonul nostru de gulie, trebuie sa recunoastem ca fotografiile realizate iarna la -10 grade au un farmec aparte.

Is this heaven?
Is this heaven?

Duminica asta sau, ma rog, cateva ore din duminica asta le-am petrecut pe Domeniul Stirbey. Nu radeti, dar eu nu mai fusesem niciodata acolo. Nu stiu cum arata vara, dar pot sa va zic ca iarna tot domeniul este parca desprins dintr-o poveste.

Palatul Stirbey este in Buftea, la numai cativa kilometri de Bucuresti, vreo 20 cam asa. Intri cu masina pe domeniu si o lasi in parcarea special amenajata.
Apoi te plimbi agale sau mai cu spor pe aleile care strabat tot domeniul, respirand aer curat si bucurandu-te de liniste.

Domeniul Stirbey

Constructia palatului de la Buftea a inceput in anul 1850 la ordinul lui Barbu Dimitrie Stirbei, domnitor al Tarii Romanesti. Palatul Stirbey a fost construit dupa planurile arhitectului Joseph Hartl, lucrarile fiind supervizate de Michel Sanjouand, care construise si Palatul Stirbei de pe Calea Victoriei din Bucuresti.
Urmasii lui Barbu Dimitrie Stirbei au adăugat acestei cladiri inca doua etaje si i-au adus o serie de modificari importante, in ton cu moda arhitectonica a acelor ani, si anume stilul Tudor. Palatul a fost terminat, in linii mari, de fiul sau Alexandru B. Știrbei, în 1863.

Palatul Stirbey

Astazi este renumit pentru evenimentele care au loc acolo si pentru restaurantul care se afla in incinta palatului. Restaurant pe care nu am apucat sa il testam…dar stati p-aproape!

Pe domeniu se afla si o capela, construita intre anii 1850-1890, in stil neogotic, dupa proiectul arhitectului austriac baron Theophil von Hansen, de origine daneza. Capela familiei are altar si gropnita, in care se gasesc mormintele domnitorului Barbu Dimitrie Stirbey Voievod, al printului Barbu Alexandru Stirbey si ale rudelor acestora.

Capela Sfanta Treime Palatul Stirbey

V-am spus de frumoasele alei, v-am spus de palat, v-am spus de capela…sa va mai spun ca noroc cu gerul asta am putut sa facem o excursie dintr-o parte in alta a lacului inghetat.

Lacul Buftea Palatul Stirbey

Mai multe fotografii din aceasta plimbarica de duminica gasiti in acest album.

O calatorie in timp: Fortul 1: Chitila

Probabil nu te-ai astepta ca acest delisor:

Fortul 1 Chitila

…sa ascunda de fapt asa ceva:

Fortul 1 Chitila

Face parte din sistemul de fortificatii al Bucurestiului, proiectat si construit sub indrumarea generalului belgian Henri Alexis Brialmont, in numai 15 ani, intre 1884 si 1899.
Pe toata lungimea de 70 de kilometri a centurii a fost construit un inel de fortificatii menit sa apere Capitala in cazul unor eventuale atacuri inamice. Proiectul, deai era considerat unul vital inaintea Primului Razboi Mondial, s-a dovedit a fi sortit esecului, nefiind folosit niciodată.

Descrierea intregului sistem si a tipurilor de fortificatii, le gasisiti pe Wikipedia si pe natgeo.ro asa ca nu intram in amanunte.

Fortul 1 Chitila e foarte usor accesibil si il gasiti fix in spatele REMAT-ului de pe centura, imediat dupa podul de peste soseaua Chitila.

Comisia Super Gulia s-a deplasat pe timp de zi, soare stralucitor, -10 grade. Avantajul iernii e ca apa care a iundat unele parti din Fort, se afla in stare solida si in afara de faptul ca ghetutele raman uscate si curate, te poti da pe gheata pe holurile lungi si intunecoase.

Fortul 1 Chitila

In timp ce-l vizitezi, te incearca sentimente amestecate, toate de amaraciune ca asemenea constructii zac abandonate si nestiute, in loc sa fie introduse intr-un circuit istoric si cultural. Daca-ti plac astfel de locuri, nu trebuie ratat Fortul, in nici un caz.

Sa ne intelegem, fortul fort in toata regula, probabil putin anacronic chiar si la sfarsit de secol 19, prin solutiile militare alese (sant de apa, val de pamant, 2 structuri concentrice separate, ambrazuri si creneluri, aduce mai mult a cetate medievala) dar e cu atat mai fermecator.

Complet ascuns ochiului vigilent al celui ce trece pe soseaua alaturata de valul de pamant si vegetatia crescuta, cu atat mai frumoasa surpriza atunci cand ajungi la intrare.

Din bateriile (tunuri, pentru doamne) amplasate la colturi, au ramas doar incaperile circulare, tunelurile de alimentare cu munitie si pentru servanti (adica aia care trageau cu tunul) si o sina circulara, roasa de rugina, pe care se rotea afetul tunului (suportu’ cum s-ar zice). Si partial, cupola de beton.

Fortul 1 Chitila

Altfel, Fortul e destul de intreg si te impresioneaza prin zidurile foarte groase, prin organizarea perfecta (deh, militari) cat si prin solutiile constructive alese.

Fortul 1 Chitila

Fortul e inconjurat  de un drum pitoresc, printre tufe de maces si tot felul de arbusti, drum care, la un moment dat trece pe langa alte constructii (tot vechi, tot cu un aer cazon) si pe langa un fel de viaduct care, poate, facea legatura cu calea ferata, pentru aprovizionarea cu munitie.

Fortul 1 Chitila

Neaparat de vazut, zicem noi (nu de alta dar prezervarea vestigiilor istorice n-a prea facut parte dintre prioritatile guvernelor, care-or fi fost ele), ca face parte exact din categoria cladirilor si structurilor care ne fac sa iubim atat de mult Bucurestiul.

Este de-a dreptu’ impresionant si un loc foarte fain pentru sendinte foto.
Am facut si noi cateva, aruncati un ochi in acest album.

Sa ne spuneti daca v-a placut. Daca aveti nevoie de indrumari, nu ezitati sa ne scrieti.

Update: am fost la Fortul 13 Jilava. Cititi povestea aici.

From India with more masala: Cu motorul prin Himalaya

Capitolul VI: The Thunderbird

Proaspat ca o garofita de munte, ma pun pe treaba dis de dimineata si ma apuc sa-i caut pe baietii de la Bike Rentals Manali, cu care ma conversasem pe mail si carora, impotriva tuturor recomandarilor motociclistilor de pe forumurile indiene, le trimisesem si niste bani pentru a rezerva o motocicleta. Spre surprinderea mea, la tot pasul diverse cotete inchiriau motociclete, care mai de care mai ponosite, mai legate cu sarma, mai cazute. Practic, in zona, daca vrei sa devii intreprinzator privat si ai cateva sute de dolari pusi pe dreapta, cumperi unul-doua cazane si te apuci sa le inchiriezi damblagiilor din lumea intreaga veniti sa-si faca mendrele pe cel mai inalt drum din lume. Evident, pe oricare dintre ei il intrebam daca e Bike Rentals Manali, imi raspundea afirmativ si imi spune ca avea, numai pentru mine, „the most perfect motorcycle almost new”.
Pan’ la urma, intreband in stanga si in dreapta, imi aduc aminte ca-mi dadusera baietii reper un cyber cafe, adica o dugheana cu cateva pc-uri vechi de la care puteai sa vorbesti acasa si spre mirarea mea, chiar am dat de ei. Nu numai ca erau acolo unde au spus ca sunt dar magazinul era destul de maricel si aveau multe motociclete. Cativa mecanici isi faceau de lucru pe langa ele, adica totul parea profi si chiar asa era. Abu si Abi (Abhinav Sood si Anurag Sood) sunt doi frati, tinerei, foarte educati, fosti corporatisti de pe la HP sau ceva de genul asta, care se plictisisera sa mai lucreze in Mumbai, program de 8 ore si gasisera afacerea ideala. 4-5 luni pe an (cat e sezonul in munti) inchiriau motociclete si restul anului se retrageau in Goa, la caldurica, unde au o carciuma, din cate am inteles.
Ce mai tura vura, m-am prezentat, am fost intampinat ca intre motociclisti, mi-au prezentat utilajul (in mail le precizasem ca, avand in vedere cunostintele mele precare in domeniul mecanicii, as prefera sa platesc cativa lei in plus dar sa am parte de o caruta in stare buna) care nu numai ca era in stare buna dar era, practic, noua, cu ceva sub 1000km la bord, e drept ca 1000km pe drumurile alea inseamna ceva dar oricum am fost foarte incantat. Ba mai mult, pentru ca veneam din Romania si ca, undeva in viitor isi propusesera sa vada Transilvania, ma upgradasera la faimosul Thunderbird 500, considerata o perla a ingineriei indiene, adica era tot clasicul Royal Enfield dar cu pornire la buton si frane pe disc si cel mai important, cu 6 cai mai puternica decat modelul anterior (acu’ nu stiu ce sa spun despre franele alea ca trebuia sa te sui de tot pe pedala ca sa se intample ceva, oricum cica erau mult mai bune decat cele clasice, pe tambur).

India Himalaya Royal Enfield

Trebuie sa precizez ca asta fusese dorinta mea, sa fac drumul pe legendarul Royal Enfield, care se fabrica aproape neschimbat, de prin anii 50 incoace. Recunosc ca mi-ar fi placut mai mult modelul Desert Storm, kaki mat, identic cu cel din dotarea armatei indiene dar am cedat tentatiilor modernismului, mai ales ca auzisem eu ca sa pornesti la pedala o motocicleta la 4-5000m altitudine, dupa o noapte cu temperaturi negative, intr-o atmosfera in care trebuie sa aduni moleculele de aer din varful buzelor, n-ar fi fost intotdeauna o partida de amuzament pionieresc. Ca un copil mic, topaiam nerabdator pe langa motocicleta, studiam cadrul rudimentar pe care urma sa-mi leg echipamentul si canistrele de benzina, ma rog, intelegeti voi cam care erau sentimentele.
Ca sa-i linistesc pe oameni si sa-i fac sa creada ca nu sunt chiar atat de paralel cu mecanica, am tras de niste cabluri, am pipait cu un aer de cunoscator cateva suruburi, am pus 2-3 intrebari inteligente pe care le memorasem de pe forumurile de profil si-am pornit la o tura de acomodare. Dupa primii 50m am inteles ce-a vrut sa spuna Abi cand mi-a racnit la plecare „remember Vali, left side, left side”, imediat ce am ratat milimetric o ricsa care se deplasa pe partea gresita a drumului. Ma rog, saracu’ om era pe partea buna, eu eram pe cea gresita avand in vedere ca indienii circula ca englezii, adica pe invers… I-am zambit prietenos ricsarului ca sa inteleaga ca l-am iertat ca nu era la curent cu sosirea mea pe acele meleaguri si pana sa se dezmeticeasca, am demarat in tromba (tromba imi place mie sa-i spun, motocicleta are 21 cai din cate tin minte si poate fi numita oricum numa’ o fiara a soselelor nu, dar isi face treaba. Despre fiabilitate am avut unele indicii atunci cand mi s-a inmanat si un pachet care continea cabluri de rezerva si diverse multe alte piese (nu m-a rabdat inima sa le stric placerea si sa le spun ca oricum n-as fi stiut ce sa fac cu ele, in afara de pompa). Oricum un alt punct in plus pentru baietii aia. Continuarea From India with more masala: Cu motorul prin Himalaya