Arhiva categoriei: Gulia on the road

Gulia se plimba, exploreaza si va poveste si voua!

Vama Veche 1 mai

Ce facem de 1 mai in Vama?

Vine 1 mai, bine-mi pare, in Vama ne adunam si…..

Iata cam ce evenimente se anunta in Vama pentru weekendul ce vine:

  • 29 aprilie – Tapinarii, in Arca Bar – intrare libera – detalii in event.
  • 30 aprilie – Truda & C.A.S.H, in Arca Bar – intrare libera – detalii in event.
    Vita de Vie, La Barba Neagra – 40 lei – detalii in event.
    Coma, pe plaja Vama Veche – intrare libera
    Bosquito, la Papa la Soni
  • 1 mai – Timpuri Noi, La Barba Neagra – 25lei – detalii in event.

In afara de un concert pe seara, Gulia mai recomanda si macar un rasarit pe plaja, nopti albe (asta sigur o sa fie), cozonaci, pentru ca in Vama sunt cele mai bune si ieftine shot-uri de cozonac (ca tot e si Pastele, hehe), make new friends si distractie maaaximaaa!!!

Acestea fiind zise, ne vedem in Vamaaaaaaaa!!!
Pentru poze si palavrageala, pe mine ma gasiti in Arca Bar! See you there!

De fiecare data cand se toarna o bordura, moare un boschet

Episodul „Malurile Ialomitei pã lângã Bucuresti” ne poarta pasii prin lunca raului ce izvoraste din Bucegi si se varsa-n Dunare, rau pe langa care, timp de secole, ciobanii si-au plimbat mioarele tocma’ din varful muntilor, pana la faimosul (disparut astazi) Oras de Floci al carui nume nu vine de la barba ilustrului fiu al urbei, Mihai Viteazul ci pentru ca acolo se desfasura targul de lana.

Desi ar merita o expeditie de la izvoare si pan’ la varsare, noi ne limitam sa va incurajam sa-i vizitati lunca, macar pe langa Bucuresti si asta cat mai repede pentru ca, din pacate, din cauza ca progresul se face de cele mai multe ori pe cârca naturii, asa si Ialomita plateste tribut greu numeroaselor balastiere care-i exploateaza nemilos tezaurul de nisip si pietrisuri.

lunca Ialomita

Ca, din cate stim, exploatarea resurselor naturii n-ar trebui sa se mai faca astfel si ca exista un Minister al Mediului care ar trebui sa vegheze, e alta poveste. Prin urmare, inca mai puteti sa vedeti portiuni de lunca neafectate dar in acelasi timp sa le aratati copiilor ce inseamna, in realitate, faimoasa expresie „exploatare intensiva”.

Fotografiile arata cum arata lunca neatinsa si cum, pe multi, multi kilometri, padurile si malurile au fost rase sistematic pentru a se extrage materia laudata spre vanzare de toate afisele de pe toti stalpii, care spun clar „nisip, balast, pietris”.

Care-aveti caiac, canoe sau barca pneumatica, nu ezitati sa petreceti un we pe apa, n-o sa regretati.

Lunca Ialomita

Raul Colentina sau Mos Craciun al Bucurestiului

Daca toata lumea stie ca salba de lacuri care infrumuseteaza viata bucurestenilor a fost amenajata pe cursul Raului Colentina (Mogosoaia, Straulesti, Grivita, Baneasa, Herastrau, Floreasca, Tei, Plumbuita, Colentina, Fundeni, Pantelimon si Cernica), pana la varsarea lui in Dambovita, punem pariu ca nu toata lumea stie cum arata Raul Colentina in amonte de Capitala.
Arata asa!
Arata asa!
Inainte de toate, trebuie sa spunem ca Raul Colentina are un parcurs scurt, de numai 100 kilometri, de la izvoarele din dealurile Targovistei si pana la varsarea in Raul Dambovita, in dreptul localitatii Cernica. Pe drum aduna apele catorva afluenti (Baranga, Crevedia si Valea Saulei). La fel ca sangele bucurestenilor, apa din salba de lacuri a Bucurestiului e amestecata si imbunatatita cu cea din Raul Ialomita, adusa prin canalul Baranga, de la acumularea Bilciuresti.
Raul Colentina Buftea
Astazi am incercat sa urmam cursul Colentinei cam de dupa Orasul Buftea si pana la surpriza emisiunii, salba de lacuri din dreptul localitatii Colacu, mai sus de confluenta cu Baranga. Zicem surpriza pentru ca, desi, sau tocmai pentru ca, nu e foarte accesibila, salba asta de lacuri e absolut superba. Daca ati deschis deja Google Maps si ati marit suficient incat sa vedeti lacurile, o sa observati ca unul din ele, al mai rotunjor asa, are o insula. Si ce insula!
Raul Colentina
Pe traseu, pe un drum peste camp, cumva paralel cu cursul raului, am intalnit un biciclist fericit si ne-am pus in gand dorinta ca la vara sa intalnim mult mai multi, ba chiar familii intregi, pentru ca merita osteneala.
Sa nu credeti ca terenul e plat, nu nu si nici ca nu o sa intalniti paduri curate si nevandalizate, narcise salbatice, smarcuri, ecosisteme variate, cu tot felul de pasari sau animale mici, ce mai, n-o sa va vina sa credeti ce minunatii intalniti la o aruncatura de bat de Bucuresti.
Raul Colentina
Prin urmare, data viitoare cand n-o sa stiti ce sa faceti intr-o zi libera, merita s-o incercati si p-asta, noi zicem ca n-o sa va para rau.

Cum arată Dâmboviţa înainte să ne căcăm noi în ea

Sau Ecosistemul Dambovita in amonte de aglomerarea urbana Bucuresti si influenta antropica.

Asa arata Dambovita inainte sa ajunga in Bucuresti si sa colecteze continutul tuturor canalelor ale caror izvoare sunt in toaletele fiecaruia dintre noi, dar si apele uzate deversate de diversele industrii din oras.

Raul Dambovita

La iesirea din Bucuresti, in comuna Glina, Dambovita e un rau mort. Mort, adica nu mai exista viata in el, continutul de oxigen din apa este 0 iar nivelul fosforului si al materiilor poluante organice este de 25 ori mai mare decat intr-un rau de gradul V, adica cel mai grav grad de poluare al unui rau (sursa: Wikipedia). Practic, atunci cand ne relaxam pe plajele aurii de la malul Marii Negre, in special in partea de nord a litoralului, putem sa ne salutam rahatul evacuat cu ceva vreme inainte, la Bucuresti.
Despre faptul ca Bucurestiul este singura capitala europeana fara statie de epurare si despre incalcita poveste a statiei care se tot construieste de 30 ani, putem gasi suficiente articole pe internet.
Raul Dambovita
In schimb, in amonte de oras putem sa vedem cam cum trebuie sa arate un rau pe malurile caruia sa ne plimbam copiii, sa pescuim sau pur si simplu sa ne rasfatam pe una din multele plaje formate la fiecare meandru al raului.
Raul Dambovita
Din pacate, chiar si aici se mai pot vedea interventii ale omului, in special defrisari (teoretic un act criminal pentru ca padurile alea de pe maluri, in afara de faptul ca sunt ultimele refugii ale multor specii de pasari sau animale, au si rolul de a stabiliza malurile).
Oricum, o excursie usoara si foarte interesanta pe care o recomandam tuturor.
Raul Dambovita

Ce-a fost si ce-a mai ramas: Triajul Bucuresti

Ocupand o suprafata de cateva sute de hectare, Triajul Bucuresti, merita explorat. Ceea ce am si facut, timp de cativa ani. Fiecare incursiune, in orice anotimp, pe jos sau cu bicicleta, iti dezvaluie lucruri noi, nebanuite la incursiunea anterioara. Asa ca, daca nu stii ce sa faci intr-o zi de wekeend, indiferent de vreme, merita deplasarea.

Triajul Bucuresti

O sa descoperi trenuri abandonate, cu copaci si vegetatie crescute printre scandurile putrezite, cladiri parasite, linii care de mult nu mai duc nicaieri sau se pierd in pamant dupa ce-au pierdut lupta cu natura. In acelasi timp o sa descoperi ca triajul e viu, presarat cu mici cartiere ale fostilor si actuali lucratori la caile ferate, cu multi copii care se joaca, cu un teren de fotbal, cu blocuri vechi, construite in stilul auster al vremurilor trecute. Unele gospodarii au inglobat  structuri tehnice, turnuri de apa, vechi pompe de alimentare cu apa a locomotivelor cu aburi.

Triajul Bucuresti

Recomandarea mea e sa sari prima portiune, cea dintre pasarela de la Aschiuta (desi o urcare pe pasarela aia iti ofera o perspectiva interesanta si poti urmari si felul in care se formeaza trenurile de calatori care vor pleca din Gara de Nord) si sa intri direct in inima triajului, prin capatul strazii Marmurei (din Sos. Chitilei vis-a-vis de biserica cea mare de la sosea). De acolo, dupa ce traversezi liniile de cale ferata (atentie, pe aici trec trenuri) si dupa ce contempli o ruina care este de fapt o statie in functiune, halta Pajura sau cum o mai stie lumea, halta Marmurei, traversezi din nou cateva linii si apoi, ori mergi la dreapta pe primul drum ori continui drept si faci la dreapta pe al doilea drum (dupa ce mai traversezi niste linii abandonate care duc direct in curtea unor case).

Triajul Bucuresti

Dupa care, pe alese, in orice directie ai apuca, ai ce vedea. Daca mai traversezi linii, ajungi in Giulesti, daca intai te mai afunzi in triaj si abia apoi traversezi pe la „biuta”, care e un fel de delusor de pe care sunt impinse vagoanele pana la un loc in care linia se imparte in 18 alte linii, pe care se formeaza trenurile de marfa. Din liniile astea mai functioneaza doar 1-2, restul sunt pline de vagoane abandonate, care, periodic, sunt taiate si trimise la fier vechi. Spectacol impresionant si el, daca te nimeresti pe acolo, o coloana lunga de camioane asteapta sa fie umplute cu resturile zecilor de vagoane facute bucati de un furnicar de oameni cu aparate de taiat. Apoi ajungi in mahalaua Giulesti Sarbi, loc de mare implicare, unde, daca scotocesti bine, mai gasesti cate o casuta tipica pentru mahalaua Bucuresteana de odinioara. Dupa ce se termina mahalaua dai de un camp intins, marginit pe dreapta de sirul nesfarsit de vagoane abandonate sau mai putin abandonate si in stanga de o linie, peste care, daca o traversezi, ajungi la manastirea Chiajna.

Triajul Bucuresti mahala Giulesti Sarbi

Interestante, pe campul ala, sunt niste gropi adanci, conice, unele pline cu apa. Parerea mea e ca alea sunt ultimele urme ale bombardamentului american din 4 aprilie 1944.

Triajul Bucuresti Chiajna

Daca o iei spre manastire si chiar treci de ea, mergi printr-o zona pustie, cu vegetatie de mlastina, marginita in dreapta de fosta groapa de Gunoi, brazdata de cateva raulete, pana in localitatea Chiajna, de unde, mergand pe malul Dambovitei, ajungi pana la coada lacului Ciurel.

Triajul Bucuresti manastirea Chiajna

Triajul e urias si ar trebui scrisa o carte pentru a-l descrie. E interesant de vazut si pentru a-ti face o idee despre ce-au fost candva Caile Ferate Romane si ce-au ajuns, despre delasare, furt si nepasare.

Triajul Bucuresti

 

Din loc in loc, cate un artist isi pune amprenta si aduce putina culoare in peisajul post-industrial, cate un fotograf incearca sa captureze spiritul defunct al triajului, sau, cate o familie sarmana, pripasita in cate o structura abdonata, incearca sa-si faca un rost, cultivand un petec de pamant.

Triajul Bucuresti

O mica galerie cu fotografii stranse de-a lungul mai multor plimbari in Triajul Bucuresti:

O calatorie pe un taram inghetat: Domeniul Stirbey

Pentru noi a fost un weekend al extremelor. Sambata am fost sa descoperim cladiri de aparare abandonate, iar duminica am pasit intr-un taram de poveste: Palatul Stirbey.

Cu toate ca uram iarna din tot corasonul nostru de gulie, trebuie sa recunoastem ca fotografiile realizate iarna la -10 grade au un farmec aparte.

Is this heaven?
Is this heaven?

Duminica asta sau, ma rog, cateva ore din duminica asta le-am petrecut pe Domeniul Stirbey. Nu radeti, dar eu nu mai fusesem niciodata acolo. Nu stiu cum arata vara, dar pot sa va zic ca iarna tot domeniul este parca desprins dintr-o poveste.

Palatul Stirbey este in Buftea, la numai cativa kilometri de Bucuresti, vreo 20 cam asa. Intri cu masina pe domeniu si o lasi in parcarea special amenajata.
Apoi te plimbi agale sau mai cu spor pe aleile care strabat tot domeniul, respirand aer curat si bucurandu-te de liniste.

Domeniul Stirbey

Constructia palatului de la Buftea a inceput in anul 1850 la ordinul lui Barbu Dimitrie Stirbei, domnitor al Tarii Romanesti. Palatul Stirbey a fost construit dupa planurile arhitectului Joseph Hartl, lucrarile fiind supervizate de Michel Sanjouand, care construise si Palatul Stirbei de pe Calea Victoriei din Bucuresti.
Urmasii lui Barbu Dimitrie Stirbei au adăugat acestei cladiri inca doua etaje si i-au adus o serie de modificari importante, in ton cu moda arhitectonica a acelor ani, si anume stilul Tudor. Palatul a fost terminat, in linii mari, de fiul sau Alexandru B. Știrbei, în 1863.

Palatul Stirbey

Astazi este renumit pentru evenimentele care au loc acolo si pentru restaurantul care se afla in incinta palatului. Restaurant pe care nu am apucat sa il testam…dar stati p-aproape!

Pe domeniu se afla si o capela, construita intre anii 1850-1890, in stil neogotic, dupa proiectul arhitectului austriac baron Theophil von Hansen, de origine daneza. Capela familiei are altar si gropnita, in care se gasesc mormintele domnitorului Barbu Dimitrie Stirbey Voievod, al printului Barbu Alexandru Stirbey si ale rudelor acestora.

Capela Sfanta Treime Palatul Stirbey

V-am spus de frumoasele alei, v-am spus de palat, v-am spus de capela…sa va mai spun ca noroc cu gerul asta am putut sa facem o excursie dintr-o parte in alta a lacului inghetat.

Lacul Buftea Palatul Stirbey

Mai multe fotografii din aceasta plimbarica de duminica gasiti in acest album.

O calatorie in timp: Fortul 1: Chitila

Probabil nu te-ai astepta ca acest delisor:

Fortul 1 Chitila

…sa ascunda de fapt asa ceva:

Fortul 1 Chitila

Face parte din sistemul de fortificatii al Bucurestiului, proiectat si construit sub indrumarea generalului belgian Henri Alexis Brialmont, in numai 15 ani, intre 1884 si 1899.
Pe toata lungimea de 70 de kilometri a centurii a fost construit un inel de fortificatii menit sa apere Capitala in cazul unor eventuale atacuri inamice. Proiectul, deai era considerat unul vital inaintea Primului Razboi Mondial, s-a dovedit a fi sortit esecului, nefiind folosit niciodată.

Descrierea intregului sistem si a tipurilor de fortificatii, le gasisiti pe Wikipedia si pe natgeo.ro asa ca nu intram in amanunte.

Fortul 1 Chitila e foarte usor accesibil si il gasiti fix in spatele REMAT-ului de pe centura, imediat dupa podul de peste soseaua Chitila.

Comisia Super Gulia s-a deplasat pe timp de zi, soare stralucitor, -10 grade. Avantajul iernii e ca apa care a iundat unele parti din Fort, se afla in stare solida si in afara de faptul ca ghetutele raman uscate si curate, te poti da pe gheata pe holurile lungi si intunecoase.

Fortul 1 Chitila

In timp ce-l vizitezi, te incearca sentimente amestecate, toate de amaraciune ca asemenea constructii zac abandonate si nestiute, in loc sa fie introduse intr-un circuit istoric si cultural. Daca-ti plac astfel de locuri, nu trebuie ratat Fortul, in nici un caz.

Sa ne intelegem, fortul fort in toata regula, probabil putin anacronic chiar si la sfarsit de secol 19, prin solutiile militare alese (sant de apa, val de pamant, 2 structuri concentrice separate, ambrazuri si creneluri, aduce mai mult a cetate medievala) dar e cu atat mai fermecator.

Complet ascuns ochiului vigilent al celui ce trece pe soseaua alaturata de valul de pamant si vegetatia crescuta, cu atat mai frumoasa surpriza atunci cand ajungi la intrare.

Din bateriile (tunuri, pentru doamne) amplasate la colturi, au ramas doar incaperile circulare, tunelurile de alimentare cu munitie si pentru servanti (adica aia care trageau cu tunul) si o sina circulara, roasa de rugina, pe care se rotea afetul tunului (suportu’ cum s-ar zice). Si partial, cupola de beton.

Fortul 1 Chitila

Altfel, Fortul e destul de intreg si te impresioneaza prin zidurile foarte groase, prin organizarea perfecta (deh, militari) cat si prin solutiile constructive alese.

Fortul 1 Chitila

Fortul e inconjurat  de un drum pitoresc, printre tufe de maces si tot felul de arbusti, drum care, la un moment dat trece pe langa alte constructii (tot vechi, tot cu un aer cazon) si pe langa un fel de viaduct care, poate, facea legatura cu calea ferata, pentru aprovizionarea cu munitie.

Fortul 1 Chitila

Neaparat de vazut, zicem noi (nu de alta dar prezervarea vestigiilor istorice n-a prea facut parte dintre prioritatile guvernelor, care-or fi fost ele), ca face parte exact din categoria cladirilor si structurilor care ne fac sa iubim atat de mult Bucurestiul.

Este de-a dreptu’ impresionant si un loc foarte fain pentru sendinte foto.
Am facut si noi cateva, aruncati un ochi in acest album.

Sa ne spuneti daca v-a placut. Daca aveti nevoie de indrumari, nu ezitati sa ne scrieti.

Update: am fost la Fortul 13 Jilava. Cititi povestea aici.

From India with more masala: Cu motorul prin Himalaya

Capitolul VI: The Thunderbird

Proaspat ca o garofita de munte, ma pun pe treaba dis de dimineata si ma apuc sa-i caut pe baietii de la Bike Rentals Manali, cu care ma conversasem pe mail si carora, impotriva tuturor recomandarilor motociclistilor de pe forumurile indiene, le trimisesem si niste bani pentru a rezerva o motocicleta. Spre surprinderea mea, la tot pasul diverse cotete inchiriau motociclete, care mai de care mai ponosite, mai legate cu sarma, mai cazute. Practic, in zona, daca vrei sa devii intreprinzator privat si ai cateva sute de dolari pusi pe dreapta, cumperi unul-doua cazane si te apuci sa le inchiriezi damblagiilor din lumea intreaga veniti sa-si faca mendrele pe cel mai inalt drum din lume. Evident, pe oricare dintre ei il intrebam daca e Bike Rentals Manali, imi raspundea afirmativ si imi spune ca avea, numai pentru mine, „the most perfect motorcycle almost new”.
Pan’ la urma, intreband in stanga si in dreapta, imi aduc aminte ca-mi dadusera baietii reper un cyber cafe, adica o dugheana cu cateva pc-uri vechi de la care puteai sa vorbesti acasa si spre mirarea mea, chiar am dat de ei. Nu numai ca erau acolo unde au spus ca sunt dar magazinul era destul de maricel si aveau multe motociclete. Cativa mecanici isi faceau de lucru pe langa ele, adica totul parea profi si chiar asa era. Abu si Abi (Abhinav Sood si Anurag Sood) sunt doi frati, tinerei, foarte educati, fosti corporatisti de pe la HP sau ceva de genul asta, care se plictisisera sa mai lucreze in Mumbai, program de 8 ore si gasisera afacerea ideala. 4-5 luni pe an (cat e sezonul in munti) inchiriau motociclete si restul anului se retrageau in Goa, la caldurica, unde au o carciuma, din cate am inteles.
Ce mai tura vura, m-am prezentat, am fost intampinat ca intre motociclisti, mi-au prezentat utilajul (in mail le precizasem ca, avand in vedere cunostintele mele precare in domeniul mecanicii, as prefera sa platesc cativa lei in plus dar sa am parte de o caruta in stare buna) care nu numai ca era in stare buna dar era, practic, noua, cu ceva sub 1000km la bord, e drept ca 1000km pe drumurile alea inseamna ceva dar oricum am fost foarte incantat. Ba mai mult, pentru ca veneam din Romania si ca, undeva in viitor isi propusesera sa vada Transilvania, ma upgradasera la faimosul Thunderbird 500, considerata o perla a ingineriei indiene, adica era tot clasicul Royal Enfield dar cu pornire la buton si frane pe disc si cel mai important, cu 6 cai mai puternica decat modelul anterior (acu’ nu stiu ce sa spun despre franele alea ca trebuia sa te sui de tot pe pedala ca sa se intample ceva, oricum cica erau mult mai bune decat cele clasice, pe tambur).

India Himalaya Royal Enfield

Trebuie sa precizez ca asta fusese dorinta mea, sa fac drumul pe legendarul Royal Enfield, care se fabrica aproape neschimbat, de prin anii 50 incoace. Recunosc ca mi-ar fi placut mai mult modelul Desert Storm, kaki mat, identic cu cel din dotarea armatei indiene dar am cedat tentatiilor modernismului, mai ales ca auzisem eu ca sa pornesti la pedala o motocicleta la 4-5000m altitudine, dupa o noapte cu temperaturi negative, intr-o atmosfera in care trebuie sa aduni moleculele de aer din varful buzelor, n-ar fi fost intotdeauna o partida de amuzament pionieresc. Ca un copil mic, topaiam nerabdator pe langa motocicleta, studiam cadrul rudimentar pe care urma sa-mi leg echipamentul si canistrele de benzina, ma rog, intelegeti voi cam care erau sentimentele.
Ca sa-i linistesc pe oameni si sa-i fac sa creada ca nu sunt chiar atat de paralel cu mecanica, am tras de niste cabluri, am pipait cu un aer de cunoscator cateva suruburi, am pus 2-3 intrebari inteligente pe care le memorasem de pe forumurile de profil si-am pornit la o tura de acomodare. Dupa primii 50m am inteles ce-a vrut sa spuna Abi cand mi-a racnit la plecare „remember Vali, left side, left side”, imediat ce am ratat milimetric o ricsa care se deplasa pe partea gresita a drumului. Ma rog, saracu’ om era pe partea buna, eu eram pe cea gresita avand in vedere ca indienii circula ca englezii, adica pe invers… I-am zambit prietenos ricsarului ca sa inteleaga ca l-am iertat ca nu era la curent cu sosirea mea pe acele meleaguri si pana sa se dezmeticeasca, am demarat in tromba (tromba imi place mie sa-i spun, motocicleta are 21 cai din cate tin minte si poate fi numita oricum numa’ o fiara a soselelor nu, dar isi face treaba. Despre fiabilitate am avut unele indicii atunci cand mi s-a inmanat si un pachet care continea cabluri de rezerva si diverse multe alte piese (nu m-a rabdat inima sa le stric placerea si sa le spun ca oricum n-as fi stiut ce sa fac cu ele, in afara de pompa). Oricum un alt punct in plus pentru baietii aia. Continuarea From India with more masala: Cu motorul prin Himalaya

From India with masala | Inceputul calatoriei in India

Cum rubrica de sfaturi de calatorie a Guliei isi propune sa vina cu idei mai putin obisnuite de vacanta, cred ca isi poate gasi aici locul o poveste despre munti, motociclete si miros de masala (amestecat cu alte mirosuri, dar sa nu anticipam).

Capitolul I : Cum a aparut ideea

Era o seara friguroasa de ianuarie, ma rog, friguroasa se subintelege prin urmare sa ne rezumam la „era o seara de ianuarie”. Butonand cu pasiune telecomanda, am picat peste un fel de show cu camionagii, cred ca se chema „the toughest truck driver”, pe History Channel. Pe mine, daca e cu natura si cu ceva iesit din comun, gata m-ai castigat de client. Mergeau oamenii aia pe niste drumuri fascinante, intr-un peisaj de vis si-un trafic, uneori, dement. Evident, se petrercea in India.

Cum dintotdeauna am fost fascinat de tara aia imensa, de istoria Imperiului Britanic dar si de epopeea plina de invataminte ale Marsului Sarii (search „Ghandi” pe wikipedia), am cautat curios pe internet sa vad ce si cum. Cand am citit „Kashmir” deja eram cucerit (eu fiind fan Led Zep, evident). Scurmand, am inceput sa gasesc articole d’alea cu „the toughest road” sau „the most dangerous road” sau mai stiu eu ce si in toate listele, invariabil, intalneam „the Manali-Leh highway”.

Himalaya India

Uite-asa am ajuns sa ma uit la zeci de filmulete de pe youtube si incet incet sa fiu ros intai de microbul invidiei dupa care sa ma descurajez la gandul ca, desi as vrea sa ajung acolo, precis e scump si inaccesibil. M-am inscris pe niste forumuri de motociclisti din India si am descoperit imediat o lume fascinanta, oameni absolut fermecatori, care inca mai folosesc formule complicate de politete si care isi cantaresc fiecare cuvant ca sa nu jigneasca in nici un fel interlocutorul (desi recunosc, la inceput m-am simtit oarecum straniu cand se facea referire la mine ca la „the white guy”). Asa am aflat o gramada de lucruri despre o tara despre care credeam ca stiu multe. Inca nu indrazneam sa ma gandesc ca as putea ajunge acolo dar incepusem sa cochetez, totusi, cu ideea.

Dupa care, ca orice motociclist dur si independent, intr-o alta seara de ianuarie (sau februarie, nu mai tin minte), am strecurat in conversatia cu sotia un „tare mult mi-ar placea sa merg si eu in India cu motocicleta”. Sotia mea e un om minunat, pentru ca ma rabda de atatia ani dar in acelasi timp s-a obisnuit cu fluxul continuu de idei si planuri care mai de care mai tembele si irealizabile, care, in multe cazuri a doua zi sunt abandonate in favoarea altora si mai tembele si mai irealizabile. Astea fiind spuse, evident raspunsul a fost „ce idee buna, du-te” (in afara faptului ca ma rabda, e si un om practic care nu se implica in discutii inutile). Prin urmare, am inceput sa aprofundez, desi nici eu nu prea credeam, sincer sa fiu, ca o sa se concretizeze ceva.

Capitolul II: Documentarea

Asta a mers repede, m-am uitat la si mai multe filmulete pe youtube, am mai citit diverse forumuri inclusiv de calatorie, am dat peste cateva bloguri si povesti frumoase, am studiat harta absolut schematica a regiunii (n-am gasit o harta ca lumea pentru ca zona e una sensibila din punct de vedere militar, fiind un fel de enclava ce se invecineaza cu Pakistanul, China si Afganistanul), am aflat cum se cere viza si ce documente sunt necesare, m-am interesat despre cum se poate inchiria o motocicleta in zona si ce fel de motociclete se pot gasi in zona, etc.

Capitolul III: Pregatirile si organizarea

Asta a fost si mai simplu pentru ca eu nu sunt in stare sa organizez o calatorie, pur si simplu mi se pare ca daca o fac, calatoria isi pierde o parte din farmec (ceea ce, recunosc, e o greseala dar nu ma mai schimb la batranete ca-i prea complicat) si ca daca planuiesc ceva, forte malefice ale universului, vor complota pentru a-mi strica orice plan. Prin urmare, tot ce-am reusit sa „organizez” a fost sa-mi completez, totusi formularul online pentru viza, sa-mi fac poze, sa ma duc sa fac 2 vaccinuri (tifos si DTP, sau ceva de genul asta. Am nimerit peste un medic interesant care mi-a zis ca in principiu ar trebui sa fac si ceva vaccin impotriva hepatitei  A, dar ca el considera ca oricine a trait in Romania si a prins si perioada comunista, a facut deja o forma de hepatita si prin urmare e oarecum imunizat), sa gasesc niste baieti care inchiriau motociclete si care pareau mai seriosi (asta ar fi o poveste destul de incalcita cu care nu mai plictisesc pe nimeni), sa-mi rezerv un bilet de avion si sa ma interesez de unde pleaca din New Delhi autobuzele catre Manali (Manali e in nord, cam la 600 km de New Delhi). Am stabilit, prin urmare sa plec cam pe la jumatatea lunii iunie  pentru ca drumul ala se deschide undeva in prima parte a lunii iunie, cand reusesc sa-l deszapezeasca si se inchide pe la sfarsitul lunii octombrie, cand caderile de zapada il fac impracticabil. Impracticabil la scara Himalayana inseamna multi metri de zapada.

Mi-am cumparat de la un magazin moto un costum de ploaie (asa citisem, ca-i indispensabil, s-a dovedit inutil, pentru ca la peste 4000m, atunci cand ploua, ninge, ca sa spun asa), un minicompresor (pe care l-am donat pentru ca s-a dovedit ca a te juca cu instalatia electrica a unui Royal Enfield e mai periculos decat sa tragi parturi in timpul unei furtuni cu fulgere), o casca mica, d-aia numita „brain cap” care sa nu-mi ingreuneze bagajele (o idee cel putin stupida avand in vedere dimensiunea bolovanilor care-ti trec prin fata ochilor pe drumurile alea) si cam atat.

Din punct de vedere mecanic nu mi-am facut probleme, eu fiind absolut afon in ceea ce priveste mecanica (imi place, ma fascineaza de-a dreptul, as sta ore in sir sa ma uit la un mecanic bun cum lucreaza, nu c-as fi in stare sa deosebesc unul bun de unul mai putin bun, altfel decat prin recomandare. Ca o paranteza a parantezei, oricui are nevoie de un sfat profi, ii recomand tiberiutroia.ro, un mare om si mare motociclist). Asa ca am hotarat ca nu e cazul sa ma ingrijorez (nu foarte inteligent) si ca-mi pot incredinta linistit soarta in mainile marelui Budha. Ca masura complementara la Budha, mi-am aruncat in bagaj si vajnicul briceag multifunctional Leatherman (pe care il vor confisca vamesii de la aeroportul Otopeni pentru ca l-am pus in bagajul de mana, asa ca tot la mana lu’ Budha am ajuns). Mi-am rezervat o camera la hotel in New Delhi, pentru prima noapte.

Capitolul IV: Marea plecare

In zori, am decolat si din aer am trimis un ultim gand familiei. Am aterizat la Paris si-am luat avionul de New Delhi (din pacate din Romania nu exista cursa directa, trebuie ales un traseu cu escala), am mai trimis un gand familiei pentru ca drumul din Franta catre India trece pe deasupra Romaniei (adica da, am zburat 6 ore degeaba) dupa care, cum sunt un mare iubitor al zborului cu avionul, am stat cu ochii in monitorul ala care-ti arata progresul in zbor in timp ce in minte mi se derulau imagini din emisiunile alea cu „dezastre in aer”. Golurile de aer au fost o adevarata desfatare.

Avand in vedere escala, n-am vrut sa risc pierderea bagajului de cala si prin urmare am pus pe mine si in bagajul de mana tot ce am considerat absolut indispensabil. Asadar am fost singurul pasager, intr-o zi caniculara de iunie, echipat cu geaca de piele, bocanci, pantaloni grosi de doc si care cara nonsalant o casca de motocicleta in mana si un rucsacel cu manusi de iarna, cagula, un tricou gros, ochelari si alte maruntisuri bune pentru un weekend la ski, pe umar.

Capitolul V: Marea sosire

La miezul noptii, am ajuns si-am debarcat victorios in ultra-mega-hepta modernul aeroport din New Delhi, cu adevarat impresionant prin dimensiuni si dotari. Aproape cu surprindere mi-am recuperat bagajul (mai multi pasageri se plangeau ca ale lor s-au ratacit), un sac militar second hand, care a aparut ultimul pe banda de bagaje, imediat dupa o geanta de voiaj deschisa, din care iesea o punga plina cu niste smocuri vegetale, geanta pe care n-a vrut nimeni s-o revendice desi mai multi cetateni se uitau cu subinteles la mine.

In incinta climatizata a aeroportului m-am simtit bine in geaca mea de piele. M-am indreptat spre iesire unde citisem ca se afla toate ghiseele companiilor de taxi (la ora aia nu mai circula nici metroul si nici alt transport in comun, care o fi el), in special compania care oferea servicii prepaid. Mai precis te duci la ghiseu, intinzi hartia cu rezervarea de la hotel, operatorul introduce adresa, iti spune cat te costa, platesti si-ti da doua bonuri, pe unul il dai soferului si pe celalalt il pastrezi pana esti sigur ca te-a dus unde aveai treaba dupa care i-l dai si p-ala si-un ciubuc daca esti un domn.

Zis si facut, platesc, iau bonul si ies. Imediat ma simt ca un idiot cu geaca, avand in vedere ca, la miezul noptii, in New Delhi erau 39 grade. Si-un miros… Eu nu-s un tip foarte sensibil si dupa ce am facut armata cu alti 110 oameni si bocancii lor intr-un dormitor comun, nu ma las prea usor impresionat. Ei bine aici mirosul avea alta dimensiune, cumva aveam impresia ca mirosul e aproape palpabil, ca daca faceam o miscare brusca din mana as fi putut sa vad urma lasata prin aerul incarcat.

Lasand mirosul sa miroasa, m-am indreptat spre lungul sir de taxiuri si am fluturat bonul catre un cetatean care parea un fel de dispecer. A facut semn cu mana si imediat s-a desprins din coloana limuzina ce avea sa ma transporte. Candva fusese o dubita Daewoo Damas, acum era o entitate alcatuita din ceva tabla care, acolo unde nu era lovita, era complet ruginita, fara usa laterala (aia culisanta), fara geamuri (asta s-a dovedit un lucru bun), cu bancheta acoperita de o patura care parca racnea „atinge-ma si-o sa cunosti partea intunecata a fortei”. Soferul era un tanar ascetic, descult si care nu stia nici un cuvant de engleza (mi s-a spulberat mitul care spune ca toti indienii stiu engleza, nu stiu si care stiu, stiu engleza din India, adica engleza vorbita cu accent hindi, o experienta de neuitat atunci cand incerci sa gasesti drumul. Exagerez, evident, sunt foarte multi oameni extrem de bine educati si care vorbesc impecabil engleza, adica muuult mai bine decat mine, doar ca pe oamenii aia nu-i intalnesti asa des pe strada sau pe unde am umblat eu).

trafic in India

Am purces la drum si-am tot mers pret de vreo ora si mai bine. Imediat ce am plecat, a oprit la un colt de strada unde a mai urcat un individ si desi citisem tot felul de povesti cum ca, in nici un caz nu trebuie sa accepti asa ceva pentru ca sunt multe cazuri in care pasagerul naiv si occidental (un alb e un alb, chit ca tu vii dintr-o tara cu multe puncte comune), n-am reusit sa-l conving ca prefer sa fiu singur in masina. M-am consolat cu gandul ca la cat erau ei de firavi si eu de „delicat”, n-o sa le fie usor sa ma rapeasca si sa ma violeze cu salbaticie intr-un boschet subtropical. N-a fost cazul, totul s-a desfasurat bine, desi treceam prin niste zone care m-au facut sa ma intreb ce cautam eu acolo, adica timp de mai bine de o ora am mers prin niste cartiere care aratau asa cam cum ar arata mahalaua Giulesti Sarbi dupa un atac al mortilor vii. Am regretat aerul curat si proaspat din fata aeroportului, am asudat linistit in geaca mea de piele si-am ajuns la hotel odata cu furtuna. Furtunile care preced musonul indoaie palmierii, fac sa pluteasca prin aer o multitudine de lucruri pe care nu le-ai fi crezut in stare sa zboare niciodata si transporta cateva basculante de praf si deseuri din muntii de gunoaie pe care-i intalnesti la tot pasul.

Giulesti Sarbi de India

Hotelul giugiuc, desi dupa cum aveam sa descopar a doua zi, situat intr-o mahala imunda a orasului. Mi-au dat pana si o brosura care spunea ca, in nici un caz si sub nici un pretext, sa nu pun gura pe apa de la robinet si ca, pentru spalatul pe dinti am apa imbuteliata in camera. Asta nu m-a surprins ca citisem si-mi spusesera si colegii motociclisti de pe forumurile indiene (dealtfel, indienii, desi foarte patrioti, sunt si extrem de sinceri si corecti atunci cand furnizeaza o informatie, cel putin asa mi s-a parut mie). Problema e ca reteaua de apa a fost facuta cu mult timp in urma de inginerii englezi si ca din cauza ca e atat de veche si gaurita, trebuie sa lucreze la presiune joasa, ceea ce favorizeaza infiltratiile de bazdaganii din reteaua de canalizare si prin urmare nu se bea ca face buba mare.

Ray Ban sa traiasca
Ray Ban sa traiasca

Pe de alta parte, calatorii intrepizi de pe forumurile de calatorie spun ca e ok sa o bei si ca dupa ce timp de trei zile nu vei mai fi decat o palida si mirositoare imitatie a ceea ce ai fi putut fi daca ai fi avut holera, dizenterie si boala lu’ Calache in acelasi timp, te vei fi imunizat. Cum, desi gras, n-am vrut sa experimentez o asemenea cura agresiva de slabire, am ales sa fiu delicat si sa ma spal pe dinti cu apa din sticla (a se verifica sigiliul, mai ales cand se cumpara de pe strada, de la cate o taraba cu 3 sticle pe ea) asa ca n-am avut placerea de a incerca faimosul „Delhi Belly”.

spitting is prohibited in india

A doua zi, am parasit hotelul, m-am minunat de cartierul in care dormisem, am „urcat” la metrou (metroul e partial pe sub pamant si partial pe sus), am luat aminte la afisele omniprezente care stipulau ca scuipatul se pedepseste cu o amenda de 200 rupii  (la ora aia, un dolar insemna 65 rupii asa ca nu mi-am facut probleme cum ca, daca-mi vine sa borasc prin vreun colt o sa ma ruinez platind amenzi) si m-am dus direct la locul de unde citisem ca se iau autobuzele care ma interesau pe mine. Am gasit birourile, am cerut bilet si dupa ce mi s-au enumerat variantele, din snobism am ales-o pe cea numita „Volvo Luxury Coach with air conditioning” (celelalte fiind cele pe care le vezi in filmele indiene, unde se calatoreste pe acoperis, impreuna cu gaini, tapi si alte alea, timp de 36 ore) care, am fost asigurat ca in numai 15-17 ore nu va avea ce intelege din cei 600 km pe care-i aveam de parcurs.

M-am bucurat si mi-am pus in gand sa nu uit sa inghit un pumn din pastilele pentru rau de autobuz cu care ma dotase sotia inainte de plecare. Mi-am propus sa imbuc ceva si cu gandul la emisiunile lui Zimerman de pe Travel Channel, am purces sa caut ceva street food. Dupa catva timp si ceva tarabe d-alea, am concluzionat ca poate e mai bine sa nu mananc avand in vedere drumul cu autobuzul, asa ca mi-am mai luat cateva sticle de apa si m-am suit in caleasca . Abia atunci am inceput sa inteleg de ce autobuzul „express” urma sa faca 17 ore, pai 2’5-3 ore i-au trebuit doar sa iasa din oras, prin traficul absolut fascinant (sunt multe filmulete pe youtube, chiar va recomand cu caldura) si dupa ce am trecut pe langa nenumarate mormane de gunoi din care se hraneau gainile, porcii, vacile sfinte, ciori, starci si ceva sobolani, am hotarat ca, pentru o perioada determinata, voi experimenta bucuriile vegetarianismului (si m-am tinut de promisiune, pot sa spun acum, cu mana pe inima, ca viata fara friptura isi pierde din farmec, dupa o saptamana visam sarmale si dupa a doua as fi ucis fara remuscari pentru un mic din piata 16 Februarie).

trafic in india

Dar sa revenim la trafic, nu m-am plictisit nici macar o clipa, impartit intre dorinta de a ma teleporta intr-un tank si cea ce a urla de spaima de fiecare data cand, as fi putut sa jur, ca o coliziune cu unul din miile de camioane, biciclisti, motociclisti, scuteristi, pietoni, elefanti, ricse, nu mai putea fi evitata. Dar asa cum stim, romanul e adaptabil asa ca atunci cand am constatat ca prima banda a autostrazii e folosita de vehicule care vin din sens opus, ca pe marginea autostrazii, practic continuu, sunt tot felul de dughene, de dhaba (un fel de cotet-restaurant), case sau service-uri auto si ca nu-i nimic nefiresc sa intalnesti biciclete incarcate cu bidoane, baloti de tesaturi, lemn de foc sau 2-3 persoane, pe banda din mijloc, m-am linistit si am acceptat ca asa e normal sa fie. Ba chiar, atunci cand unul dintre soferi (pentru ca se tot schimbau diversi la volan) a anuntat ca o sa ne oprim la un „restaurant”, dupa care a executat o intoarcere dibace pe autostrada (nu prea e peste tot despartitor pe mijloc asa ca intorsul nu-i o problema, nici macar pe „autostrada”) si-a mers cativa km inapoi pe banda 1 a celuilalt sens, am apreciat indemanarea de care a dat dovada neucigand pe nimeni. N-a fost nevoie sa intreb unde e toaleta, cine a cunoscut in trecut buda din gara Golesti, intelege, asadar m-am afundat in desis. Nu, n-am mancat acolo, nici la urmatoarea oprire dupa care la a treia nu-mi mai era foame.

Si-am ajuns. Autobuzul te lasa fix langa piata din Manali, loc de mare caracter in ceea ce priveste mirosul, zgomotul si haosul generalizat. M-am trezit, tamp si cam nauc, sprijinind un gard din beton in spatele caruia era un munte de resturi din care mancau alene cateva vaci sfinte niste pungi de plastic. Cum nu stiam ce sa fac, mi-am aprins o tigare, dorindu-mi sa mi-o pot infige-n nas (in ianuarie imi propusesem ca de prin mai asa, sa ma las de fumat ca sa nu am probleme cu aerul rarefiat din munti, in iunie imi propusesem sa ma las totusi de fumat cu cateva zile inainte de plecare si chiar nu fumasem de cateva zile dar in momentul ala mi s-a parut ca fumatul n-ar fi chiar prima mea prioritate) si-am incercat sa patrund mecanismul prin care o ricsa (d-aia jumate scuter care prin alte tari se cheama Tuk-Tuk) putea fi dobandita. Dupa 10 minute am inteles ca atu-ul meu aveau sa fie anii tineretii in care invatasem sa lupt pentru un loc pe scara autobuzului 300. Asa ca, am facut ce facea toata lumea si n-as vrea sa intru in amanunte stanjenitoare dar actiunea a implicat imbranceli si aruncarea sacului peste capetele altor calatori, direct intr-o ricsa care se taraia p’acolo.

risca tuk-tuk in india

„Vashisht” am spus, cu un aer de cunoscator si „go” am completat atunci cand soferul a incercat sa comunice cu mine, asa ca soferul, pesemne a crezut ca nu-s prima oara prin zona si ca n-are rost sa incerce sa ma arda la tarif. Cartierul asta, Vashisht, e cumva intr-o margine de Manali, cocotat pe coasta muntelui, accesibil pe un drum ingust cu calitate de poteca. Stiam ca acolo vreau sa ajung pentru ca-mi dadusera indicatii prin e-mail baietii de la care urma sa inchiriez motocicleta. Nu stiam dar aveam sa aflu ca, daca Manali e capitala mondiala a iubitorilor de canepa indiana, Vashisht e cartierul general, sediul central al cunoscatorilor, calatorilor, back-packerilor, aventurierilor din lumea intreaga. Acolo am ajuns si-am luat la pas strada marginita de dughene cu haine, carciumi care mai de care mai improvizate, cladiri darapanate cu nume pompoase cum ar fi „Valley View Hotel” pe care l-am si ales ca resedinta temporara a urmatoarelor cateva zile.

india

Receptionerul/om de serviciu/bell boy/spalator si bucatar, deosebit de amabil, mi-a comunicat pretul si mi-a inmanat cheia de la camera spunandu-mi ca e ultima si ca e la parter. Dupa ce m-am intors si i-am comunicat si eu ca prin „valley view”, un profan ca mine intelege „vedere catre vale” si nu vedere catre un perete de stanca aflat la fix 5cm de geam, mi-a zambit complice si mi-a spus ca tocmai s-a mai eliberat o camera de lux pentru care, pentru ca par un tip simpatic, n-o sa ma taxeze suplimentar, chiar daca are si balcon si m-a invitat sa-l urmez. Camera dadea spre vale, avea balcon, n-avea asternut pe pat dar in schimb salteaua era deosebit de jegoasa. Inocent, m-am gandit sa-i semnalez detaliul, chiar daca nesemnificativ, moment in care am avut un schimb de replici:

-There is no sheet on the bed.
-No sir, no shit, clean hotel!

Asa ca am acceptat cu recunostinta camera. Un detaliu picant, in baie, priza de la boiler se afla fix sub para de la dus (dus fix, adica o teava care iesea din perete) asa ca, de fiecare data cand am folosit dusul (in general cu apa calaie sau rece ca se cam taia curentul) am avut asa, o senzatie stranie.

Dus shower in india

 

N-am mancat si m-am culcat, a doua zi urmand sa inceapa marea aventura.

Continuarea povestii este chiar aici: episodul 2 – From India with more masala: Cu motorul prin Himalaya.

Last summer- partea I

Daca tot a inceput sa ninga, mi-am amintit de locurile frumoase in care am fost asta-vara. Desi au fost multe, doua mi-au ramas in suflet. Dupa unul din ele, Elafonisos, am plecat special din Bucuresti. Al doilea insa, a fost o surpriza neprogramata (de mine cel putin).

Dupa apoape 2 saptamani de haladuit prin Grecia, cu programul facut de Mihaela care tot timpul se uita pe harti, net etc si gasea cate ceva de neratat (nu ma plang, caci altfel nu am fi ajuns la Egremni de exemplu, acum distrusa de cutremur si mi-ar fi parut rau), ne gândeam ca, in sfarsit, ajungem in Elafonisos si o sa putem zace linistiti pe plaja, preocupati doar sa fie berea rece. Cu o zi inainte fuseseram la Sparta si eram chiar…sparti de oboseala, ne gândeam doar la ferryboat-ul care o sa ne duca pe insula. Numai ca, in loc sa ne indreptam spre ferryboat, o luam in directia opusa, avand asta in fata ochilor IMG_3212_edited

Ma gândeam sa le atragem cumva atentia ca am gresit drumul, când aveam sa aflu ca de fapt, e o surpriza pentru mine. Eram la Monemvasia si eu nu stiam nimic despre asezarea asta. Acum stiu si o sa va spun si voua. Orasul este situat pe o mica insula din coasta estica a Peloponesului. Insula este legata de continent printr-un dig de 200m lungime. Aici  fost o fortareata medievala. Numele orasului vine de la 2 cuvinte grecesti, mone si emvasia care inseamna o singura intrare. Iat-o!

IMG_3213_edited

In italiana numele ei e Malvasia, ca al vinului. I se mai spune si Gibraltarul Estului sau pur si simpu The Rock.

Aveam impresia de deja-vu si nu stiam de ce. Orasul construit din piatra, inconjurat de apa, stradutele inguste, pe alocuri atat de stramte incat abia trecea un om…apoi mi-am dat seama….era un Dubrovnik mai mic…asta era surpriza pentru mine (pentru cine nu stie, am o fixatie cu Dubrovnik). De altfel, si Monemvasia, ca si Dubrovnik, au fost sub dominatia venetiana, probabil de aceea seamana atat.

IMG_3214_editedIMG_3218_editedIMG_3219_edited

Mi-a placut mult ca restaurau casele vechi, dar pastrand traditia locului, in final nu-ti mai dadeai seama care erau cele vechi si cele noi…si muncitorii erau romani. Desi totul e numai piatra, in curti reusesc sa isi creeze o oaza de verdeata. Am prins o poarta deschisa si am facut o poza in curtea oamenilor

IMG_3221_edited.

Am luat fiecare straduta la picior, nu sunt multe…Desi era o caldura inabusitoare, acolo era racoare si liniste.Ne-am tras sufletul pe ziduri in piata Christos Elkomenos, privind Agia Sophia.

Desi oraselul e mic, daca ajungeti in zona merita sa va opriti. Vizitarea nu va ia mult, cam o ora (daca nu va opriti la masa sau la degustari de vinuri), dar e un loc atat de romantic incat nu veti regreta.