From India with masala | Inceputul calatoriei in India

Cum rubrica de sfaturi de calatorie a Guliei isi propune sa vina cu idei mai putin obisnuite de vacanta, cred ca isi poate gasi aici locul o poveste despre munti, motociclete si miros de masala (amestecat cu alte mirosuri, dar sa nu anticipam).

Capitolul I : Cum a aparut ideea

Era o seara friguroasa de ianuarie, ma rog, friguroasa se subintelege prin urmare sa ne rezumam la „era o seara de ianuarie”. Butonand cu pasiune telecomanda, am picat peste un fel de show cu camionagii, cred ca se chema „the toughest truck driver”, pe History Channel. Pe mine, daca e cu natura si cu ceva iesit din comun, gata m-ai castigat de client. Mergeau oamenii aia pe niste drumuri fascinante, intr-un peisaj de vis si-un trafic, uneori, dement. Evident, se petrercea in India.

Cum dintotdeauna am fost fascinat de tara aia imensa, de istoria Imperiului Britanic dar si de epopeea plina de invataminte ale Marsului Sarii (search „Ghandi” pe wikipedia), am cautat curios pe internet sa vad ce si cum. Cand am citit „Kashmir” deja eram cucerit (eu fiind fan Led Zep, evident). Scurmand, am inceput sa gasesc articole d’alea cu „the toughest road” sau „the most dangerous road” sau mai stiu eu ce si in toate listele, invariabil, intalneam „the Manali-Leh highway”.

Himalaya India

Uite-asa am ajuns sa ma uit la zeci de filmulete de pe youtube si incet incet sa fiu ros intai de microbul invidiei dupa care sa ma descurajez la gandul ca, desi as vrea sa ajung acolo, precis e scump si inaccesibil. M-am inscris pe niste forumuri de motociclisti din India si am descoperit imediat o lume fascinanta, oameni absolut fermecatori, care inca mai folosesc formule complicate de politete si care isi cantaresc fiecare cuvant ca sa nu jigneasca in nici un fel interlocutorul (desi recunosc, la inceput m-am simtit oarecum straniu cand se facea referire la mine ca la „the white guy”). Asa am aflat o gramada de lucruri despre o tara despre care credeam ca stiu multe. Inca nu indrazneam sa ma gandesc ca as putea ajunge acolo dar incepusem sa cochetez, totusi, cu ideea.

Dupa care, ca orice motociclist dur si independent, intr-o alta seara de ianuarie (sau februarie, nu mai tin minte), am strecurat in conversatia cu sotia un „tare mult mi-ar placea sa merg si eu in India cu motocicleta”. Sotia mea e un om minunat, pentru ca ma rabda de atatia ani dar in acelasi timp s-a obisnuit cu fluxul continuu de idei si planuri care mai de care mai tembele si irealizabile, care, in multe cazuri a doua zi sunt abandonate in favoarea altora si mai tembele si mai irealizabile. Astea fiind spuse, evident raspunsul a fost „ce idee buna, du-te” (in afara faptului ca ma rabda, e si un om practic care nu se implica in discutii inutile). Prin urmare, am inceput sa aprofundez, desi nici eu nu prea credeam, sincer sa fiu, ca o sa se concretizeze ceva.

Capitolul II: Documentarea

Asta a mers repede, m-am uitat la si mai multe filmulete pe youtube, am mai citit diverse forumuri inclusiv de calatorie, am dat peste cateva bloguri si povesti frumoase, am studiat harta absolut schematica a regiunii (n-am gasit o harta ca lumea pentru ca zona e una sensibila din punct de vedere militar, fiind un fel de enclava ce se invecineaza cu Pakistanul, China si Afganistanul), am aflat cum se cere viza si ce documente sunt necesare, m-am interesat despre cum se poate inchiria o motocicleta in zona si ce fel de motociclete se pot gasi in zona, etc.

Capitolul III: Pregatirile si organizarea

Asta a fost si mai simplu pentru ca eu nu sunt in stare sa organizez o calatorie, pur si simplu mi se pare ca daca o fac, calatoria isi pierde o parte din farmec (ceea ce, recunosc, e o greseala dar nu ma mai schimb la batranete ca-i prea complicat) si ca daca planuiesc ceva, forte malefice ale universului, vor complota pentru a-mi strica orice plan. Prin urmare, tot ce-am reusit sa „organizez” a fost sa-mi completez, totusi formularul online pentru viza, sa-mi fac poze, sa ma duc sa fac 2 vaccinuri (tifos si DTP, sau ceva de genul asta. Am nimerit peste un medic interesant care mi-a zis ca in principiu ar trebui sa fac si ceva vaccin impotriva hepatitei  A, dar ca el considera ca oricine a trait in Romania si a prins si perioada comunista, a facut deja o forma de hepatita si prin urmare e oarecum imunizat), sa gasesc niste baieti care inchiriau motociclete si care pareau mai seriosi (asta ar fi o poveste destul de incalcita cu care nu mai plictisesc pe nimeni), sa-mi rezerv un bilet de avion si sa ma interesez de unde pleaca din New Delhi autobuzele catre Manali (Manali e in nord, cam la 600 km de New Delhi). Am stabilit, prin urmare sa plec cam pe la jumatatea lunii iunie  pentru ca drumul ala se deschide undeva in prima parte a lunii iunie, cand reusesc sa-l deszapezeasca si se inchide pe la sfarsitul lunii octombrie, cand caderile de zapada il fac impracticabil. Impracticabil la scara Himalayana inseamna multi metri de zapada.

Mi-am cumparat de la un magazin moto un costum de ploaie (asa citisem, ca-i indispensabil, s-a dovedit inutil, pentru ca la peste 4000m, atunci cand ploua, ninge, ca sa spun asa), un minicompresor (pe care l-am donat pentru ca s-a dovedit ca a te juca cu instalatia electrica a unui Royal Enfield e mai periculos decat sa tragi parturi in timpul unei furtuni cu fulgere), o casca mica, d-aia numita „brain cap” care sa nu-mi ingreuneze bagajele (o idee cel putin stupida avand in vedere dimensiunea bolovanilor care-ti trec prin fata ochilor pe drumurile alea) si cam atat.

Din punct de vedere mecanic nu mi-am facut probleme, eu fiind absolut afon in ceea ce priveste mecanica (imi place, ma fascineaza de-a dreptul, as sta ore in sir sa ma uit la un mecanic bun cum lucreaza, nu c-as fi in stare sa deosebesc unul bun de unul mai putin bun, altfel decat prin recomandare. Ca o paranteza a parantezei, oricui are nevoie de un sfat profi, ii recomand tiberiutroia.ro, un mare om si mare motociclist). Asa ca am hotarat ca nu e cazul sa ma ingrijorez (nu foarte inteligent) si ca-mi pot incredinta linistit soarta in mainile marelui Budha. Ca masura complementara la Budha, mi-am aruncat in bagaj si vajnicul briceag multifunctional Leatherman (pe care il vor confisca vamesii de la aeroportul Otopeni pentru ca l-am pus in bagajul de mana, asa ca tot la mana lu’ Budha am ajuns). Mi-am rezervat o camera la hotel in New Delhi, pentru prima noapte.

Capitolul IV: Marea plecare

In zori, am decolat si din aer am trimis un ultim gand familiei. Am aterizat la Paris si-am luat avionul de New Delhi (din pacate din Romania nu exista cursa directa, trebuie ales un traseu cu escala), am mai trimis un gand familiei pentru ca drumul din Franta catre India trece pe deasupra Romaniei (adica da, am zburat 6 ore degeaba) dupa care, cum sunt un mare iubitor al zborului cu avionul, am stat cu ochii in monitorul ala care-ti arata progresul in zbor in timp ce in minte mi se derulau imagini din emisiunile alea cu „dezastre in aer”. Golurile de aer au fost o adevarata desfatare.

Avand in vedere escala, n-am vrut sa risc pierderea bagajului de cala si prin urmare am pus pe mine si in bagajul de mana tot ce am considerat absolut indispensabil. Asadar am fost singurul pasager, intr-o zi caniculara de iunie, echipat cu geaca de piele, bocanci, pantaloni grosi de doc si care cara nonsalant o casca de motocicleta in mana si un rucsacel cu manusi de iarna, cagula, un tricou gros, ochelari si alte maruntisuri bune pentru un weekend la ski, pe umar.

Capitolul V: Marea sosire

La miezul noptii, am ajuns si-am debarcat victorios in ultra-mega-hepta modernul aeroport din New Delhi, cu adevarat impresionant prin dimensiuni si dotari. Aproape cu surprindere mi-am recuperat bagajul (mai multi pasageri se plangeau ca ale lor s-au ratacit), un sac militar second hand, care a aparut ultimul pe banda de bagaje, imediat dupa o geanta de voiaj deschisa, din care iesea o punga plina cu niste smocuri vegetale, geanta pe care n-a vrut nimeni s-o revendice desi mai multi cetateni se uitau cu subinteles la mine.

In incinta climatizata a aeroportului m-am simtit bine in geaca mea de piele. M-am indreptat spre iesire unde citisem ca se afla toate ghiseele companiilor de taxi (la ora aia nu mai circula nici metroul si nici alt transport in comun, care o fi el), in special compania care oferea servicii prepaid. Mai precis te duci la ghiseu, intinzi hartia cu rezervarea de la hotel, operatorul introduce adresa, iti spune cat te costa, platesti si-ti da doua bonuri, pe unul il dai soferului si pe celalalt il pastrezi pana esti sigur ca te-a dus unde aveai treaba dupa care i-l dai si p-ala si-un ciubuc daca esti un domn.

Zis si facut, platesc, iau bonul si ies. Imediat ma simt ca un idiot cu geaca, avand in vedere ca, la miezul noptii, in New Delhi erau 39 grade. Si-un miros… Eu nu-s un tip foarte sensibil si dupa ce am facut armata cu alti 110 oameni si bocancii lor intr-un dormitor comun, nu ma las prea usor impresionat. Ei bine aici mirosul avea alta dimensiune, cumva aveam impresia ca mirosul e aproape palpabil, ca daca faceam o miscare brusca din mana as fi putut sa vad urma lasata prin aerul incarcat.

Lasand mirosul sa miroasa, m-am indreptat spre lungul sir de taxiuri si am fluturat bonul catre un cetatean care parea un fel de dispecer. A facut semn cu mana si imediat s-a desprins din coloana limuzina ce avea sa ma transporte. Candva fusese o dubita Daewoo Damas, acum era o entitate alcatuita din ceva tabla care, acolo unde nu era lovita, era complet ruginita, fara usa laterala (aia culisanta), fara geamuri (asta s-a dovedit un lucru bun), cu bancheta acoperita de o patura care parca racnea „atinge-ma si-o sa cunosti partea intunecata a fortei”. Soferul era un tanar ascetic, descult si care nu stia nici un cuvant de engleza (mi s-a spulberat mitul care spune ca toti indienii stiu engleza, nu stiu si care stiu, stiu engleza din India, adica engleza vorbita cu accent hindi, o experienta de neuitat atunci cand incerci sa gasesti drumul. Exagerez, evident, sunt foarte multi oameni extrem de bine educati si care vorbesc impecabil engleza, adica muuult mai bine decat mine, doar ca pe oamenii aia nu-i intalnesti asa des pe strada sau pe unde am umblat eu).

trafic in India

Am purces la drum si-am tot mers pret de vreo ora si mai bine. Imediat ce am plecat, a oprit la un colt de strada unde a mai urcat un individ si desi citisem tot felul de povesti cum ca, in nici un caz nu trebuie sa accepti asa ceva pentru ca sunt multe cazuri in care pasagerul naiv si occidental (un alb e un alb, chit ca tu vii dintr-o tara cu multe puncte comune), n-am reusit sa-l conving ca prefer sa fiu singur in masina. M-am consolat cu gandul ca la cat erau ei de firavi si eu de „delicat”, n-o sa le fie usor sa ma rapeasca si sa ma violeze cu salbaticie intr-un boschet subtropical. N-a fost cazul, totul s-a desfasurat bine, desi treceam prin niste zone care m-au facut sa ma intreb ce cautam eu acolo, adica timp de mai bine de o ora am mers prin niste cartiere care aratau asa cam cum ar arata mahalaua Giulesti Sarbi dupa un atac al mortilor vii. Am regretat aerul curat si proaspat din fata aeroportului, am asudat linistit in geaca mea de piele si-am ajuns la hotel odata cu furtuna. Furtunile care preced musonul indoaie palmierii, fac sa pluteasca prin aer o multitudine de lucruri pe care nu le-ai fi crezut in stare sa zboare niciodata si transporta cateva basculante de praf si deseuri din muntii de gunoaie pe care-i intalnesti la tot pasul.

Giulesti Sarbi de India

Hotelul giugiuc, desi dupa cum aveam sa descopar a doua zi, situat intr-o mahala imunda a orasului. Mi-au dat pana si o brosura care spunea ca, in nici un caz si sub nici un pretext, sa nu pun gura pe apa de la robinet si ca, pentru spalatul pe dinti am apa imbuteliata in camera. Asta nu m-a surprins ca citisem si-mi spusesera si colegii motociclisti de pe forumurile indiene (dealtfel, indienii, desi foarte patrioti, sunt si extrem de sinceri si corecti atunci cand furnizeaza o informatie, cel putin asa mi s-a parut mie). Problema e ca reteaua de apa a fost facuta cu mult timp in urma de inginerii englezi si ca din cauza ca e atat de veche si gaurita, trebuie sa lucreze la presiune joasa, ceea ce favorizeaza infiltratiile de bazdaganii din reteaua de canalizare si prin urmare nu se bea ca face buba mare.

Ray Ban sa traiasca
Ray Ban sa traiasca

Pe de alta parte, calatorii intrepizi de pe forumurile de calatorie spun ca e ok sa o bei si ca dupa ce timp de trei zile nu vei mai fi decat o palida si mirositoare imitatie a ceea ce ai fi putut fi daca ai fi avut holera, dizenterie si boala lu’ Calache in acelasi timp, te vei fi imunizat. Cum, desi gras, n-am vrut sa experimentez o asemenea cura agresiva de slabire, am ales sa fiu delicat si sa ma spal pe dinti cu apa din sticla (a se verifica sigiliul, mai ales cand se cumpara de pe strada, de la cate o taraba cu 3 sticle pe ea) asa ca n-am avut placerea de a incerca faimosul „Delhi Belly”.

spitting is prohibited in india

A doua zi, am parasit hotelul, m-am minunat de cartierul in care dormisem, am „urcat” la metrou (metroul e partial pe sub pamant si partial pe sus), am luat aminte la afisele omniprezente care stipulau ca scuipatul se pedepseste cu o amenda de 200 rupii  (la ora aia, un dolar insemna 65 rupii asa ca nu mi-am facut probleme cum ca, daca-mi vine sa borasc prin vreun colt o sa ma ruinez platind amenzi) si m-am dus direct la locul de unde citisem ca se iau autobuzele care ma interesau pe mine. Am gasit birourile, am cerut bilet si dupa ce mi s-au enumerat variantele, din snobism am ales-o pe cea numita „Volvo Luxury Coach with air conditioning” (celelalte fiind cele pe care le vezi in filmele indiene, unde se calatoreste pe acoperis, impreuna cu gaini, tapi si alte alea, timp de 36 ore) care, am fost asigurat ca in numai 15-17 ore nu va avea ce intelege din cei 600 km pe care-i aveam de parcurs.

M-am bucurat si mi-am pus in gand sa nu uit sa inghit un pumn din pastilele pentru rau de autobuz cu care ma dotase sotia inainte de plecare. Mi-am propus sa imbuc ceva si cu gandul la emisiunile lui Zimerman de pe Travel Channel, am purces sa caut ceva street food. Dupa catva timp si ceva tarabe d-alea, am concluzionat ca poate e mai bine sa nu mananc avand in vedere drumul cu autobuzul, asa ca mi-am mai luat cateva sticle de apa si m-am suit in caleasca . Abia atunci am inceput sa inteleg de ce autobuzul „express” urma sa faca 17 ore, pai 2’5-3 ore i-au trebuit doar sa iasa din oras, prin traficul absolut fascinant (sunt multe filmulete pe youtube, chiar va recomand cu caldura) si dupa ce am trecut pe langa nenumarate mormane de gunoi din care se hraneau gainile, porcii, vacile sfinte, ciori, starci si ceva sobolani, am hotarat ca, pentru o perioada determinata, voi experimenta bucuriile vegetarianismului (si m-am tinut de promisiune, pot sa spun acum, cu mana pe inima, ca viata fara friptura isi pierde din farmec, dupa o saptamana visam sarmale si dupa a doua as fi ucis fara remuscari pentru un mic din piata 16 Februarie).

trafic in india

Dar sa revenim la trafic, nu m-am plictisit nici macar o clipa, impartit intre dorinta de a ma teleporta intr-un tank si cea ce a urla de spaima de fiecare data cand, as fi putut sa jur, ca o coliziune cu unul din miile de camioane, biciclisti, motociclisti, scuteristi, pietoni, elefanti, ricse, nu mai putea fi evitata. Dar asa cum stim, romanul e adaptabil asa ca atunci cand am constatat ca prima banda a autostrazii e folosita de vehicule care vin din sens opus, ca pe marginea autostrazii, practic continuu, sunt tot felul de dughene, de dhaba (un fel de cotet-restaurant), case sau service-uri auto si ca nu-i nimic nefiresc sa intalnesti biciclete incarcate cu bidoane, baloti de tesaturi, lemn de foc sau 2-3 persoane, pe banda din mijloc, m-am linistit si am acceptat ca asa e normal sa fie. Ba chiar, atunci cand unul dintre soferi (pentru ca se tot schimbau diversi la volan) a anuntat ca o sa ne oprim la un „restaurant”, dupa care a executat o intoarcere dibace pe autostrada (nu prea e peste tot despartitor pe mijloc asa ca intorsul nu-i o problema, nici macar pe „autostrada”) si-a mers cativa km inapoi pe banda 1 a celuilalt sens, am apreciat indemanarea de care a dat dovada neucigand pe nimeni. N-a fost nevoie sa intreb unde e toaleta, cine a cunoscut in trecut buda din gara Golesti, intelege, asadar m-am afundat in desis. Nu, n-am mancat acolo, nici la urmatoarea oprire dupa care la a treia nu-mi mai era foame.

Si-am ajuns. Autobuzul te lasa fix langa piata din Manali, loc de mare caracter in ceea ce priveste mirosul, zgomotul si haosul generalizat. M-am trezit, tamp si cam nauc, sprijinind un gard din beton in spatele caruia era un munte de resturi din care mancau alene cateva vaci sfinte niste pungi de plastic. Cum nu stiam ce sa fac, mi-am aprins o tigare, dorindu-mi sa mi-o pot infige-n nas (in ianuarie imi propusesem ca de prin mai asa, sa ma las de fumat ca sa nu am probleme cu aerul rarefiat din munti, in iunie imi propusesem sa ma las totusi de fumat cu cateva zile inainte de plecare si chiar nu fumasem de cateva zile dar in momentul ala mi s-a parut ca fumatul n-ar fi chiar prima mea prioritate) si-am incercat sa patrund mecanismul prin care o ricsa (d-aia jumate scuter care prin alte tari se cheama Tuk-Tuk) putea fi dobandita. Dupa 10 minute am inteles ca atu-ul meu aveau sa fie anii tineretii in care invatasem sa lupt pentru un loc pe scara autobuzului 300. Asa ca, am facut ce facea toata lumea si n-as vrea sa intru in amanunte stanjenitoare dar actiunea a implicat imbranceli si aruncarea sacului peste capetele altor calatori, direct intr-o ricsa care se taraia p’acolo.

risca tuk-tuk in india

„Vashisht” am spus, cu un aer de cunoscator si „go” am completat atunci cand soferul a incercat sa comunice cu mine, asa ca soferul, pesemne a crezut ca nu-s prima oara prin zona si ca n-are rost sa incerce sa ma arda la tarif. Cartierul asta, Vashisht, e cumva intr-o margine de Manali, cocotat pe coasta muntelui, accesibil pe un drum ingust cu calitate de poteca. Stiam ca acolo vreau sa ajung pentru ca-mi dadusera indicatii prin e-mail baietii de la care urma sa inchiriez motocicleta. Nu stiam dar aveam sa aflu ca, daca Manali e capitala mondiala a iubitorilor de canepa indiana, Vashisht e cartierul general, sediul central al cunoscatorilor, calatorilor, back-packerilor, aventurierilor din lumea intreaga. Acolo am ajuns si-am luat la pas strada marginita de dughene cu haine, carciumi care mai de care mai improvizate, cladiri darapanate cu nume pompoase cum ar fi „Valley View Hotel” pe care l-am si ales ca resedinta temporara a urmatoarelor cateva zile.

india

Receptionerul/om de serviciu/bell boy/spalator si bucatar, deosebit de amabil, mi-a comunicat pretul si mi-a inmanat cheia de la camera spunandu-mi ca e ultima si ca e la parter. Dupa ce m-am intors si i-am comunicat si eu ca prin „valley view”, un profan ca mine intelege „vedere catre vale” si nu vedere catre un perete de stanca aflat la fix 5cm de geam, mi-a zambit complice si mi-a spus ca tocmai s-a mai eliberat o camera de lux pentru care, pentru ca par un tip simpatic, n-o sa ma taxeze suplimentar, chiar daca are si balcon si m-a invitat sa-l urmez. Camera dadea spre vale, avea balcon, n-avea asternut pe pat dar in schimb salteaua era deosebit de jegoasa. Inocent, m-am gandit sa-i semnalez detaliul, chiar daca nesemnificativ, moment in care am avut un schimb de replici:

-There is no sheet on the bed.
-No sir, no shit, clean hotel!

Asa ca am acceptat cu recunostinta camera. Un detaliu picant, in baie, priza de la boiler se afla fix sub para de la dus (dus fix, adica o teava care iesea din perete) asa ca, de fiecare data cand am folosit dusul (in general cu apa calaie sau rece ca se cam taia curentul) am avut asa, o senzatie stranie.

Dus shower in india

 

N-am mancat si m-am culcat, a doua zi urmand sa inceapa marea aventura.

Lasă un răspuns