From India with more masala: Cu motorul prin Himalaya

Capitolul VI: The Thunderbird

Proaspat ca o garofita de munte, ma pun pe treaba dis de dimineata si ma apuc sa-i caut pe baietii de la Bike Rentals Manali, cu care ma conversasem pe mail si carora, impotriva tuturor recomandarilor motociclistilor de pe forumurile indiene, le trimisesem si niste bani pentru a rezerva o motocicleta. Spre surprinderea mea, la tot pasul diverse cotete inchiriau motociclete, care mai de care mai ponosite, mai legate cu sarma, mai cazute. Practic, in zona, daca vrei sa devii intreprinzator privat si ai cateva sute de dolari pusi pe dreapta, cumperi unul-doua cazane si te apuci sa le inchiriezi damblagiilor din lumea intreaga veniti sa-si faca mendrele pe cel mai inalt drum din lume. Evident, pe oricare dintre ei il intrebam daca e Bike Rentals Manali, imi raspundea afirmativ si imi spune ca avea, numai pentru mine, „the most perfect motorcycle almost new”.
Pan’ la urma, intreband in stanga si in dreapta, imi aduc aminte ca-mi dadusera baietii reper un cyber cafe, adica o dugheana cu cateva pc-uri vechi de la care puteai sa vorbesti acasa si spre mirarea mea, chiar am dat de ei. Nu numai ca erau acolo unde au spus ca sunt dar magazinul era destul de maricel si aveau multe motociclete. Cativa mecanici isi faceau de lucru pe langa ele, adica totul parea profi si chiar asa era. Abu si Abi (Abhinav Sood si Anurag Sood) sunt doi frati, tinerei, foarte educati, fosti corporatisti de pe la HP sau ceva de genul asta, care se plictisisera sa mai lucreze in Mumbai, program de 8 ore si gasisera afacerea ideala. 4-5 luni pe an (cat e sezonul in munti) inchiriau motociclete si restul anului se retrageau in Goa, la caldurica, unde au o carciuma, din cate am inteles.
Ce mai tura vura, m-am prezentat, am fost intampinat ca intre motociclisti, mi-au prezentat utilajul (in mail le precizasem ca, avand in vedere cunostintele mele precare in domeniul mecanicii, as prefera sa platesc cativa lei in plus dar sa am parte de o caruta in stare buna) care nu numai ca era in stare buna dar era, practic, noua, cu ceva sub 1000km la bord, e drept ca 1000km pe drumurile alea inseamna ceva dar oricum am fost foarte incantat. Ba mai mult, pentru ca veneam din Romania si ca, undeva in viitor isi propusesera sa vada Transilvania, ma upgradasera la faimosul Thunderbird 500, considerata o perla a ingineriei indiene, adica era tot clasicul Royal Enfield dar cu pornire la buton si frane pe disc si cel mai important, cu 6 cai mai puternica decat modelul anterior (acu’ nu stiu ce sa spun despre franele alea ca trebuia sa te sui de tot pe pedala ca sa se intample ceva, oricum cica erau mult mai bune decat cele clasice, pe tambur).

India Himalaya Royal Enfield

Trebuie sa precizez ca asta fusese dorinta mea, sa fac drumul pe legendarul Royal Enfield, care se fabrica aproape neschimbat, de prin anii 50 incoace. Recunosc ca mi-ar fi placut mai mult modelul Desert Storm, kaki mat, identic cu cel din dotarea armatei indiene dar am cedat tentatiilor modernismului, mai ales ca auzisem eu ca sa pornesti la pedala o motocicleta la 4-5000m altitudine, dupa o noapte cu temperaturi negative, intr-o atmosfera in care trebuie sa aduni moleculele de aer din varful buzelor, n-ar fi fost intotdeauna o partida de amuzament pionieresc. Ca un copil mic, topaiam nerabdator pe langa motocicleta, studiam cadrul rudimentar pe care urma sa-mi leg echipamentul si canistrele de benzina, ma rog, intelegeti voi cam care erau sentimentele.
Ca sa-i linistesc pe oameni si sa-i fac sa creada ca nu sunt chiar atat de paralel cu mecanica, am tras de niste cabluri, am pipait cu un aer de cunoscator cateva suruburi, am pus 2-3 intrebari inteligente pe care le memorasem de pe forumurile de profil si-am pornit la o tura de acomodare. Dupa primii 50m am inteles ce-a vrut sa spuna Abi cand mi-a racnit la plecare „remember Vali, left side, left side”, imediat ce am ratat milimetric o ricsa care se deplasa pe partea gresita a drumului. Ma rog, saracu’ om era pe partea buna, eu eram pe cea gresita avand in vedere ca indienii circula ca englezii, adica pe invers… I-am zambit prietenos ricsarului ca sa inteleaga ca l-am iertat ca nu era la curent cu sosirea mea pe acele meleaguri si pana sa se dezmeticeasca, am demarat in tromba (tromba imi place mie sa-i spun, motocicleta are 21 cai din cate tin minte si poate fi numita oricum numa’ o fiara a soselelor nu, dar isi face treaba. Despre fiabilitate am avut unele indicii atunci cand mi s-a inmanat si un pachet care continea cabluri de rezerva si diverse multe alte piese (nu m-a rabdat inima sa le stric placerea si sa le spun ca oricum n-as fi stiut ce sa fac cu ele, in afara de pompa). Oricum un alt punct in plus pentru baietii aia.

Am iesit in soseaua mare repetandu-mi intr-una „left side, left side” si totul a mers struna pana la primul sens giratoriu. In timp ce ma apropiam de el ma gandeam cat de nefiresc o sa fie sa merg invers, pana mi-am dat seama ca oricum nimeni nu tine cont de nici o regula de circulatie asa ca l-am luat in sensul clasic, romanesc si-am trecut cu bine de el. Motocicleta mea avea oglinzi, oglinzi pe care, ca un bun sofer, le consultam pana cand  am fost oprit de un politist. In timp ce ma intrebam daca o sa am probleme ca nu mi-am facut permis international sau ca nu purtam casca si mai ales cam cat ar trebui sa pun in pasaport ca sa mi-l fac prieten, omul s-a apropiat si mi-a atras atentia foarte serios sa nu ma mai uit in oglinzi ca e foarte periculos si ca atunci cand eu pierd vremea asigurandu-ma, in fata mea se pot intampla multe. I-am multumit pentru sfatul pretios, i-am promis ca nu o sa mai uit niciodata in oglinzi si-am plecat rasufland usurat. Oricum, traiesti permanent cu impresia ca toata lumea de pe drum incearca sa te tamponeze asa ca ori transpiri si arunci priviri speriate in toate directiile, ori intelegi ca ai o soarta si stie ea ce-o sa-ti faca asa ca pur si simplu adopti stilul, adica suni din claxon ca animalu si te bagi, fara tot felul de asigurari inutile. Asa am facut si eu si se pare ca a mers struna.

India Himalaya Royal Enfield

Dupa care, m-am intors la flacaii cu motoarele ca sa vada ca-s viu si nevatamat, sa-mi iau catrafusele si sa primesc sfaturile despre drum, conditii etc. Atunci cand au terminat de vorbit, m-au intrebat daca ma mai pot ajuta cu ceva si cu aerul cel mai plictisit si flegmatic de care am fost capabil, desi urla foamea-n mine ca lupu’n codru, i-am intrebat unde as putea manca ceva ca parca mi-e putin fomica. Mi-au recomandat o carciuma, m-am dus, m-am imprietenit cu ospatarul, un flacau de 16-17 ani care facea un ban in vacanta, i-am spus secretul meu, ca sunt vegetarian si mi-a adus mancareeeeee. Spre imensa mea bucurie, erau niste legume fierte bine condimentate cu, ce sa credeti, masala. Daca pana sa merg in India, masala mi se parea un condiment plin de exotism, cu o aroma interesanta si chiar imi ingaduiam cateodata un ceiut aromatizat, odata ajuns acolo, dupa ce de cateva zile tot incercam sa definesc miasma omniprezenta, m-am cam lecuit.

N-am vazut mult din India dar din ce-am vazut e o tara fabuloasa, in schimb mirosul e puternic. Practic, cu timpul am realizat ca inainte sa ajung la o localitate, cam cu 5-10km inainte, incepeam s-o adulmec dupa mirosul specific. Ca sa reconstituiti mirosul, ar trebui sa faceti cam asa, sa luati o bucata de branza d’aia frantuzeasca, cat mai puturoasa, sa o strecurati intr-un bocanc purtat o vara intreaga pe piciorul gol (cine nu are bocanci sa foloseasca bascheti chinezesti), sa va, scuzati, cacati in bocanc si apoi sa puneti 3-4 linguri mari de mix masala. Asta e mirosul. Cine n-are branza poa’ sa faca o excursie la Glina, sa stea in vant si sa traga aer in piept dupa ce arunca in sus un pumn de condimente. Ma rog, oameni care stateau de mult timp pe’acolo mi-au spus ca, te obisnuiesti cu timpul, asa cum te obisnuiesti cu veceul nostru, romanesc, de la tara, oricum, vorba aia, de miros n-a murit nimeni (dar nici prea vesel n-a fost).

Din Romania imi cumparasem Acetazolamid, un medicament pentru tratarea glaucomului care, din cate am tot citit, are ca efect secundar accelerarea aclimatizarii cu altititudinea si diminuarea efectelor AMS (acute mountain sickness) care, in anumite conditii iti poate produce mari neplaceri, inclusiv intinsul copitei prematur, asa ca, din ziua in care am ajuns la Manali, am inceput sa-mi iau pastiluta zilnica. Din pacate, un efect secundar al efectului secundar e ca, orice bautura carbogazoasa, iti pare rasuflata, oricat de proaspata ar fi si asta a fost un mare neajuns pentru ca berea e buna (si hranitoare). Cum Manali e la 2000m si aclimatizarea se face urcand putin cate putin mai mult in fiecare zi, mi-am petrecut urmatoarele 3 zile facand ture de cateva sute de km in regiune, ca sa vad cat mai mult si ca sa ma obisnuiesc cu stilul indian de condus. Problema e ca drumurile sunt inguste si ca toata lumea considera ca daca se sprijina temeinic in claxon, are prioritate de trecere, alta problema e ca motocicleta nu e considerata un obstacol serios si prin urmare nimeni nu se sinchiseste sa-ti crute viata si sentimentele. Daca Shiva vrea sa traiesti, o sa traiesti, daca nu, inseamna ca ai avut o karma de cacat si-ti meriti soarta.

India Himalaya Royal Enfield

Dupa un zbor in tufele de canepa, o coliziune usoara cu un camion si cateva trante cauzate de, cum ar spune organul, neadaptarea vitezei la conditiile de drum, am considerat ca sunt pregatit sa trec muntele si sa merg pe drumul pentru care venisem si la care visam de ceva vreme.

In fiecare zi am mancat legume. Mie nu-mi plac legumele. Imi plac doar cand se numesc salata si insotesc o friptura, dar trebuie sa recunosc ca e incredibil numarul de feluri pe care-l gatesc oamenii aia din legume. Dupa ce am epuizat conopida cu masala, fasolea verde cu masala, spanacul cu masala si toata gradina bunicii cu masala, am aflat ca, avand in vedere vecinatatea cu Tibetul, bucatarii stiu sa faca si altceva. Am plans cand am primit pachetele de primavara fara masala. Evident am facut si greseala (pe care o tot repet oriunde ma duc) ca la intrebarea „very spicy, spicy, medium spicy, mild”, sa raspund, plin de mine, „very spicy”…poate d’aia am plans. Exagerez evident, oricum n-am comentat prea tare si am profitat de mancare cat am putut, mai ales pentru ca aflasem ca odata urcat in munti, in afara de niste colibe care vand „maggi noodles”, adica pachetele d’alea de se gasesc si la noi, peste care pui apa fiarta si golesti pliculetele cu prafuri din dotare, n-o sa vad altceva de mancare si asa a si fost, cu precizarea ca dupa prima coliba, atunci cand am vazut ca acelasi castron, dupa ce a fost scuturat putin e refolosit pentru urmatorul mesean pentru ca apa e pentru supa nu pentru futilitati d-astea gospodaresti, m-am bazat mai mult pe proviziile de biscuiti si mai ales faimoasele batoane Star pe care le achizitionasem la plecare. Plus ca, de cate ori gaseam cate un catun, cumparam diverse chipsuri (cu masala), frecatei (cu masala), crantanele (cu masala), ciocolata (da, cu masala) asa ca n-am murit de foame (oricum, constitutia cred ca-mi permite lejer o autonomie de cateva luni bune fara sa mananc asa ca nu mi-am facut griji din punctul asta de vedere, atata doar, ca  sunt genul care se bucura de mancare si devine tristut cand nu infuleca ceva bun).

India Himalaya Royal Enfield

Cand am intrebat cam pe la ce ora ar fi bine sa purced la cucerirea muntelui, mi s-a spus ca pe la 3 (dimineata) pentru ca o sa fie aglomerat pe primii 50 km pana in varf dupa care drumul o sa fie foarte prost desi n-o sa mai fie aproape nimeni. Destul de nedumerit am intrebat „ca cum, unde dispar toti aia cu aglomeratia” si mi s-a explicat ca la Manali vin oameni din toata India, sa vada zapada si cum cel mai scurt drum catre zapada e cel catre Rothang Pass (4500m altitudine), o sa inteleg ce inseamna o tara cu 1 200 000 000 de locuitori. Prevazator si dornic de singuratate pe sosea, m-am trezit la 2 (de fapt n-am dormit deloc din cauza emotiilor), mi-am impins discret trancaniciul mai departe de case ca sa nu deranjez si-am pornit.
Primul indiciu ca nu sunt singur a fost cand m-am apropiat de benzinarie sa fac plinul si sa umplu canistrele. Am stat juma’ de ora la coada. Dupa care m-am izbit de sirul compact care urca lent, in bezna, serpentinele. Macar nu era trafic din sens invers, asa ca am putut sa-mi folosesc abilitatile dobandite acasa si-am avansat destul de vioi, poate chiar si cu 10 km/h atunci cand conditiile o permiteau.
Am inghitit cam 40 kilograme de praf si la un moment dat am trecut linistit pe langa un cetatean imbracat straniu. Avea o pufoaica kaki, un fes rosu, papuci de spital si-un bat pe care-l agita in directia mea. L-am considerat un cioban care fumase pesemne prea multe buruieni de pe marginea drumului si l-am ocolit elegant urmandu-mi drumul bucuros ca parca se mai descongestionase traficul. 10 km mai incolo, la un baraj al armatei, mi s-a adus la cunostinta ca nu pot trece pentru ca nu am platit taxa „ecologica” la check-pointul de mai jos. Am intrebat daca la postul respectiv e cumva un domn cu un baston si mi s-a spus ca da si ca domnul respectiv este un ranger. Asa ca m-am intors la domnul ranger si plin de solicitdine m-am oferit sa platesc taxa „ecologica”.

Pentru o tara in care oamenii isi fac nevoile pe marginea drumului si gunoiul e practic parte din peisaj, termenul de taxa ecologica mi s-a parut putin fortat. Oricum, domnul cu bata mi-a indicat o dugheana din tabla, verde, in jurul careia cateva sute de oameni se imbranceau ca sa plateasca. Cum priveam eu descumpanit meleul ala, intrebandu-ma cum sa fac sa ajung la ferestruica la care se plateste, am mai primit o lectie despre altruismul tipic indian, din multime a venit un flacau la mine, mi-a spus sa-i scriu pe o hartie numarul motocicletei si sa-i dau pasaportul si 50 rupii dupa care s-a aruncat in valtoare racnind diverse in hindi. In 5 minute aveam chitanta si in urmatorul minut mai primeam o lectie gratuita pentru ca atunci cand i-am propus sa-i recompensez amabilitatea, desi se vedea ca nu-l dau banii afara din casa, mi-a respins mana si mi-a spus, simplu „welcome to India”. Inainte sa se arunce din nou in valtoare, probabil ca sa-si plateasca taxa personala de data asta, mi-a facut semn catre un cort minuscul si mi-a spus sa ma duc sa primesc viza pe chitanta (birocratia in India e material de studiu pentru administratiile din lumea intreaga).
Cand  m-am aplecat sa intru pe branci in minusculul cort, am fost bucuros sa vad ca in sfarsit ma pot inghesui si alinia cu alti 10-15 oameni care, numai ei stiu cum, reusisera sa se inghesuie int-un cort de 2 persoane. Am facut si eu ca ei, am intins hartia, in bezna, catre un cetatean care statea pe vine si, la lumina unei lanterne tinute de alt cetatean, scria seria chitantei intr-un catastif, dupa care punea, solemn, o stampila. Numai ca, dupa un algoritm numai de el stiut, lua chitantele din diverse maini, numai din a mea nu asa ca imediat mi-am pus in functiune cunostintele dobandite in multi ani de lucru cu functionarul dambovitean si am alaturat chitantei o hartie de 10 rupii. Ca prin minune, m-am trezit afara cu toate actele in regula si-am purces din nou la drum, nu inainte de a mai primi o lectie, de data asta in hindi cazon, de la rangerul pe care-l ignorasem mai devreme. Peroratia era presarata cu „authority, authority” asa ca am inteles ca ma faceam vinovat de ultraj si ca, daca n-as fi fost alb, mi-ar fi punctat explicatia cu cateva bastoane pe cocoasa. Cum n-am stiut cum sa reactionez, l-am batut prieteneste pe umar, l-am felicitat pentru cipilica rosie si-am plecat.

India Himalaya Royal Enfield

Bineinteles, la barajul armatei am mai primit o hartie pe baza chitantei, mi-au fost caligrafiate datele intr-un catastif, am scris in deptul rubricii „scopul vizitei”, „tourism” si m-am reinfipt in coloana de iubitori ai zapezii. Noroc ca, destul de repede am ajuns la primele petice de zapada si apoi la un platou acoperit complet. Acolo se oprea nesfarsitul miriapod de metal, revarsandu-si din maruntaie multimea de oameni care zburdau fericiti in toate directiile, faceau bulgari, intindeau prelate pe care sa ia micul dejun, alea alea. Era ca o zi de weekend la Ranca, fiecare facea ce-l taia capul, masinile erau ori abandonate in drum, blocand complet circulatia, ori infipte in troienele de pe margine, blocand complet circulatia. Cum deja era zi, am profitat si-am facut cateva poze dupa care am plecat mai departe, catre varf, bucuros ca drumul devenise brusc pustiu. Abia acum simteam ca am ajuns unde trebuia, drumul era strajuit de pereti inalti de zapada, taiat de suvoaie de apa stralucind in lumina soarelui si aerul nu mai mirosea a masala. Am oprit si m-am uitat in jur, fascinat.

India Himalaya Royal Enfield

Stiti cum e sa fii pe Vf. Negoiu si sa vezi pana hat departe toti muntii sub tine, ei bine nu-i la fel. Chiar daca esti la 4500m, te uiti in jur si constati ca trebuie sa ridici privirea catre alte varfuri. Senzatia e coplesitoare si iti vine sa debitezi banalitati despre cat de mic e omul in fata naturii si alte alea. Am baut niste apa (trebuie bauta multa apa, apa te fereste de efectele altitudinii, se zice), am facut cateva poze, m-am felicitat ca am trait sa ajung unde am ajuns si-am plecat mai departe, adica am inceput sa cobor muntele pe partea cealalta. Brusc n-am mai vazut nimic, eram in nori si norii se scuturau de zapada, vantul incerca si el sa contribuie cu ce putea si asa am inteles de ce Rothang inseamna, in hindi, „pile of corpses”. Fusesem prevenit ca, asa cum lantul Himalayan are o alta dimensiune decat muntii pe care-i stiam eu si expresia „vreme schimbatoare” are un cu totul alt inteles iar cum drumul nu are mantinela sau alte semne care sa-ti atraga atentia ca pana jos e cale lunga, deodata devii deosebit de atent la ce faci. Atunci am inteles si ce vor ei sa spuna prin „black ice”, e vorba de noroi inghetat. Pe de-o parte e bine, ca asa am mai uitat de durerea crancena de cap care ma incerca si cand a trebuit sa trec prin vad cateva raulete care traversau drumul, m-am inviorat de tot. Rece dom’ne.

India Himalaya Royal Enfield

Ma rog, cobor eu, ma distrez prin tot felul de sleauri, trec paraie, garle, rauri, ma minunez de motocicleta mea, care, fara sa cracneasca, s-a supus tuturor capriciilor drumului desi incarcata cu animalul, bagaje si canistre. Te mai dai jos cand te impotmolesti mai rau, mai impingi, mai gafai (ca na, esti sus si in materie de sport esti putin ramas in urma desi campion la sticlism si halbere). Mai strangi din, scuzati, cur, cu emotie atunci cand treci un suvoi chiar pe marginea exterioara a raului unde apa e mai putin adanca si nu poti sa te impiedici sa te intrebi ce-ar mai ramane din dacul mandru daca l-ar spala apa si l-ar azvarli in hau.

La un moment dat, trec pe langa un grup mare de oameni care mesteresc ceva la drum. Ma opresc si-i studiez o vreme, incercand sa inteleg ce fac ei acolo. Pan’ la urma pricep, cei mai voinici sparg cu barosul bucati mari de stanca, altii sparg cu ciocanele bucatile in bucati mai mici, apoi femei si copii sparg bucatile in mii de bucatele… uite-asa se naste criblura in Himalaya. Un tanar mai indraznet s-a apropiat si ma intrebat daca am o tigare. I-am dat un pachet, ne-am aprins cate un cui (imediat am regretat si m-am facut ca o scap, ca ma luase cu lesin) si am sporovait putin. Oamenii astia sunt angajati de BRO (Boarder Roads Organisation), adica o unitate a armatei indiene, care construieste si intretine drumurile din partea asta a lumii. Militarii se ocupa de partile importante si amaratii aia care sparg piatra sunt angajati cu ziua, primesc intre 10 si 20 rupii pe zi (asa mi-au zis, presupun, totusi, ca era vorba de salariul orar, ceea ce, oricum, e infim), dorm in corturi facute din prelate sau pungi de plastic si mananca te miri ce. Inutil sa spun ca m-am simtit cam aiurea, stiti sentimentul ala nedefinit care te face sa te intrebi cu ce esti tu mai bun decat oamenii aia, in afara de norocul de a te fi nascut in alta parte a lumii, unde foamea n-are, nici pe departe, o asemenea dimensiune… nu mai vorbesc de tot restul.
Ca sa-mi mai calmez constiinta si sa-mi schimb putin gustul amar din gura, le-am impartit copiilor batoane Star (de-ar sti astia cu batoanele Star pe unde le-au ajuns produsele. Practic am fost un fel de ambasador al batonului Star) si biscuiti, le-am dat fiecaruia niste banuti si am plecat mai departe, rusinat si ganditor.

India Himalaya Royal Enfield

Am trecut pe langa un utilaj care incerca sa traga un camion ce se aventurase prea aproape de marginea drumului si dupa ce am ajuns in vale, pe un drum drept, deodata cu asfalt, stralucind in lumina soarelui, din cauza oboselii, altitudinii sau mai stiu eu de ce, am atipit o fractiune de secunda. Deschid ochii si creierul da alarma „vezi bah boule ca te indrepti spre margineeeee”. Inca nici macar creierul n-a realizat ca esti in miscare, ba inca pe doua roti, asa ca incepe un dans straniu, o giga, care implica miscari haotice din picioare, serpuiri bizare din ghidon, ajungi cumva de-a latul, invers, cu capul in jos, totul presarat cu expresii romanesti, ma rog, in final totul reintra in normal si reusesc sa opresc fix in fata unui motociclist indian care manca tacticos un sandwich pe marginea drumului si asistase siderat, cu firmituri cazandu-i pe barbie, la dansul bizar al omului alb. S-a uitat oarecum temator la mine, i-am zambit cam stramb si i-am zis ca am impresia ca am adormit, a facut semnul ala din cap (stiti cum balangane ei capul, am tot exersat si acum, zic eu, imi iese destul de bine) si m-a intrebat daca n-am o pompa ca are roata dezumflata. Aveam, rezolvam si plecam mai departe. Valea asta e prima dintr-un lung sir de vai paralele, intre ele sunt munti. Urci un munte, cobori intr-o vale, iar urci, cam cum ai inlantui multe Tranfagarasanuri. Diferenta e ca, desi in vale, esti undeva pe la 3500-3700m altitudine si e uluitor sa vezi ca, din loc in loc sunt parcele care au fost curatate cu grija de pietre si oamenii cultiva diverse (zic diverse pentru ca habar n-am ce poate creste la altitudinea aia, in conditiile in care ziua soarele arde puternic si noaptea ingheata, asa ca…diverse. Ba chiar umbla vorba ca „diversele” care cresc la inaltime sunt mult mai bune decat „diversele” care cresc mai jos). Mi-am adus aminte de lectiile din scoala, cele care vorbeau despre dezvoltarea latitudinala si altitudinala a vegetatiei. Mai intalnesti si cate un pom.

Totul e maiestuos, vaile sunt imense, cu rauri involburate, versantii sunt abrupti, soarele nemilos, zapada stralucitoare, cum sa spun, morocanos si singuratic cum sunt, tot as fi vrut sa-mi fie familia alaturi sa ne minunam impreuna.

India Himalaya Royal Enfield

N-o sa mai plictisesc pe nimeni cu insiruirea zilelor, care, desi cu aceiasi rutina, trezit la 3, plecat la 4, mers pana pe la 7-8 seara, cautat un cotet ceva pentru dormit, n-au prea semanat una cu cealalta pentru ca, peisajul se schimba dramatic. Daca primele 2-3 vai, fiind situate mai aproape de marginea lantului muntos, mai au parte de precipitatii si deci de vegetatie, pe urma ajungi intr-un peisaj lunar, unde, in orice directie te-ai uita, vezi numai piatra. Sa nu credeti ca-i monoton, stancile au diverse culori si lumina soarelui le face sa arunce umbre lungi care, impreuna cu nauceala cauzata de altitudine, iti trezesc tot felul de trairi, uitate de prin copilarie. De multe ori, stancile alea o iau la vale si prin urmare drumul, reparat de BRO, face tot felul de scheme ca sa treaca mai departe.
India Himalaya Royal Enfield
Astia de la BRO, in afara de a fi constructori, sunt si poeti, din loc in loc sunt tot felul de table cu panseuri, cam cum sunt pe la noi alea scrise de padurari cu „codrul e frate cu romanul, iubeste-ti fratele”, doar ca mai profunde. Pe unele le-am fotografiat si le atasez. Apropos de fotografii, n-am facut foarte multe din varii motive, odata pentru ca, pentru a face o poza trebuia sa opresc, sa-mi scot manusile, sa scurm in traista dupa aparat, sau, pentru ca, in locurile cele mai interesante eram prea preocupat sau incercam sa trec repede, sau pentru ca aparatul meu mic si compact Canon Power Shot SX 270 HS are un bug si cand ti-e lumea mai draga iti spune ca bateria e descarcata si se stinge. Uneori se reaprinde si arata ca e incarcat, alteori nu se mai trezeste (din pacate am cumparat aparatul cu cateva zile inainte de plecare si n-am stiut de bug. Intre timp am aflat ca foarte multe aparate din acest model fac la fel).

India Himalaya Royal Enfield BRO

Am dormit si in asa numitele „camps”, adica un ins intreprinzator a cumparat niste corturi, le-a montat pe marginea drumului si le inchiriaza, cu locul sau cu totul. In schimbul a 2 sau 3 dolari, primesti o cana cu o lumanare si o patura pe care sa te culci. Mai poti dormi, uneori, in corturile facute din tot felul de folii, care se numesc pompos „restaurant” sau mai modest „dhaba” si care vand ceai si supa d’aia. Practic e un stalp pe mijloc si foliile formeaza un cort (ca alea de circ, ca forma) in care e o plita alimentata cu crengute sau balega de yac uscata, o tanti (aici nu mai sunt indieni, sunt tibetani) imbracata in haine colorate, cu caciula d-aia cu codite, care face oficiul de hangita si niste carpe aruncate pe jos, pe care sa se poata odihni calatorul ostenit si infometat. Aici poti regasi mirosul drag de masala, laolalta cu mirosurile tuturor calatorilor (soferi de pe camioane, ciobani, pelerini si biciclisti. Da, biciclisti. Biciclisti veniti din toate colturile lumii. Am un respect profund pentru oamenii aia si-i privesc cam cum se uitau grecii antici la statuile care-i reprezentau pe zei. Cum sa pedalezi la 5000m cand abia daca faci 20 pasi si te ineci cu propriul plaman care incearca sa iasa si el la aer?). Sunt si cateva tabere de corturi „de lux”, care au si pat, dar in alea n-am stat.

Am uitat sa va spun, te simti singur si pentru ca telefonul atat de drag, e inutil. E inutil pentru ca, de la Manali incepand si continuand cu toata zona muntoasa, semnalul GSM este restrictionat de armata (pentru straini) asa ca, daca ai smartphone, poti sa faci poze cu el si sa-l folosesti pe post de desteptator. In rest, nu-ti foloseste la nimic. Am incercat sa-mi cumpar o cartela indiana dar m-am lasat pagubas, e o poveste lunga si e legata de birocratie asa ca mai bine fara.

India Himalaya Royal Enfield

Intr-o zi, ajungand eu intr-o asezare mai maricica, am ochit o dugheana care se lauda ca de acolo poti suna international. Am intrat, am constatat ca tot mobilierul era alcatuit dintr-un scaun pe care statea un domn, o masuta mica si un telefon legat de un fel de casa de marcat care contoriza impulsurile. Pe perete aveai o lista cu manevrele necesare pentru a suna international. I-am spus omului ca tare as vrea sa sun acasa ca mi-e dor, mi-a zis ca da, ca familia e importanta, m-a chestionat indelung despre cati copii am, daca am o singura nevasta, daca am vaca, daca la noi sunt yaci si cand mai aveam putin si deveneam nepoliticos, m-a informat ca, din pacate telefonul nu mergea de cateva saptamani dar ca poate, daca mai stau prin zona, o sa vina semnalul. Am iesit dezamagit si cum ma pregateam sa ma sui pe motocicleta, iese nenea ala si-mi spune ca, minune, merge telefonul. Nu numai ca merge telefonul dar ca are si internet si m-a poftit intr-o anexa in care era un birou cu un 486. Asa ca am vorbit acasa 🙂

India Himalaya Royal Enfield

In alta zi, dupa ce am vizitat o manastire tibetana si m-am conversat cu niste calugari, care nu numai ca vorbeau engleza mai bine decat mine (ceea ce, nu-i neaparat greu) dar erau plini de umor si de cunostinte in toate domeniile. In creierul Himalayei! Mi-au tinut si un fel de slujba, adica au mormait pe langa mine cu niste betigase d-alea parfumate (da, da, da, masala) si mi-au zis ca, gata, sunt protejat de toate necazurile.

Apoi, urcand eu catre un alt pas, dupa ce trecusem un rau destul de violent prin vad (podul era o masa contorsionata de fiare, il distrusese o viitura cu ceva timp inainte), pe la aproape 5000m, simt ca ma legan nefiresc si parca motocicleta se misca mai greu. In clipa aia am simtit fiorul, se intamplase pana la urma, facusem pana. Evident, cum nu aveam nici o scula si pompa nu facea fata aerului care iesea, am pornit sa imping calu’ la vale. Stiti cum e la munte, la vale nu-i numai la vale. Am impins eu asa pret de cativa km, lac de sudoare si sufland ca o locomotiva reformata de la Resita, cu gandul sa ajung la un fel de asezare a lucratorilor de la drumuri unde ochisem la venire un fel de camioneta, numai ca asezarea aia se vedea undeva in vale si eu eram departe.
Si uite-asa cum imi trageam eu sufletul pe marginea drumului, intrebandu-ma ce sa fac, apare un tanar zambitor, cu un tarnacop pe umar, pregatit sa faca ceva pietris pesemne. Ma intreaba daca n-as avea niste apa in plus, ii fac cadou o sticla dupa care ma intreaba daca nu vreau sa-l angajez sa-mi impinga el motocicleta. Ha, ce vorbesti ma baiatule, in clipa aia nu mai dadeam doi bani pe constiinta personala asa ca l-am poftit cu bucurie, ba chiar m-am oferit sa car eu casca, pe care o agatasem de bagaje. Mi-a precizat ca tariful prestatiei lui, avand in vedere ca nu va fi platit in ziua aia pentru ca avea sa lucreze pentru mine, ar fi de 50 rupii. Asa am devenit eu, practic, angajator in India. Cred ca l-am bulversat eu pe el ca, in loc de mult asteptata tocmeala, a inceput o discutie inversa, eu spunandu-i ca o sa-i platesc mai mult, el scazand pretul. Pana la urma l-am lamurit si a luat-o la goana. Eu nu stiu cum au oamenii aia plamanii (de fapt stiu si daca dati o cautare, o sa gasiti un studiu interesant despre populatiile care traiesc la mare altitudine si felul in care organismul lor s-a adaptat) dar la un moment dat l-am pierdut din vedere. L-am regasit cativa km mai jos, ma astepta in asezarea la care voiam sa ajung.

India Himalaya Royal Enfield

Apoi, s-a dus si s-a tocmit cu proprietarul camionetei, apoi a ajutat la urcatul motocicletei in bena, apoi mi-a spus cat de fericit a fost ca m-a putut ajuta si ca probabil zeii il scosesera in calea mea. Asta era si parerea mea asa ca, dupa ce ne-am strans mainile indelung si ne-am facut urari de viata lunga si prospera, i-am pus un teanc de bancnote in mana si i-am spus sa arda niste betigase d’alea cu masala in amintirea mea, patronul. La efuziuni s-a alaturat si un calugar d-ala in rochita portocalie si dupa ce m-a sfintit cu ceva mormaieli m-a intrebat daca m-ar deranja, avand in vedere ca tot am tocmit utilajul, sa mearga si el unde mergem noi. I-am zis ca nu ma deranjeaza asa ca s-a suit in cabina si s-a culcat. Nu inainte de a-mi manca un baton Star (deja nu mai aveam batoane Star si trecusem pe echivalentul lui, marca Mega Image, din care aveam un numar de exemplare).

Camionagiul s-a dovedit a fi dement, dupa ce am convenit noi ca, pentru cei 50km pana la satul in care  era un mecanic, aveam sa-i platesc echivalentul a 15 USD, mi-a zis sa ma urc in bena (in cabina era calugarul) si sa tin de motocicleta, probabil a vrut sa-mi demonstreze ca o camioneta indiana poate fi mai rapida decat masinile alea colorate de la raliul Dakkar. Dupa cativa km am reusit sa ma adun de pe fundul benei, sa ma agat cu o mana de motocicleta si cu cealalta sa fac chiar cateva poze.

India Himalaya Royal Enfield

Atelierul mecanic s-a dovedit a fi un deliciu, era un garaj din beton, pe marginea drumului, in care lucrau doi tipi foarte simpatici si zambitori. Au abandonat lucrul la camionul caruia ii desfacusera complet motorul si s-au ocupat de motocicleta mea. Intai s-au minunat vreo ora, nu mai vazusera varful tehnologiei, auzisera ei ca Royal Enfield ar fi scos un model absolut revolutionar dar n-avusesera ocazia sa se atinga de unul, dupa care m-au intrebat daca stiu cum se scoate roata ca ei d-astea cu discuri nu mai vazusera. Pana la urma, dupa lupte seculare care au durat ceva timp, au reusit si folosindu-se maiestru de un levier si-o surubelnita, au scos camera, ne-am pozat, au pus un petic, ne-am pozat si mi-au spus ca de asamblat o sa o asambleze a doua zi avand in vedere ca se intuneca dar ca, daca o iau la vale pe o potecuta, o sa dau de o asezare in care e si un hotel (ei zic hotel oricarui stabiliment in care poti dormi, nedand doi bani pe sistemele de clasificare a unitatilor turistice, asa cum le stim noi) asa ca m-am dus la hotel, cu mana-n buzunar (n-am simtit nevoia sa-mi trambalez calabalacul la vale, ca un lucru stiu la varsta mea, orice deal cobori va trebui urcat si nimic nu-i mai neplacut decat sa cari ceva la deal).

Nu prea stiu cum era hotelul ca n-aveau curent si poate a fost mai bine ca n-am vazut nimic din camera. La lumina lanternei (aveam o lanterna d-aia cu manivela, de la Decathlon) am gasit patul si m-am culcat sperand ca macar sunt singur in camera. Am fost o vreme, pana a venit si un englez guraliv, care reusise sa gaseasca si o dugheana de unde-si luase 3 beri. Mi-a comunicat, cu parere de rau, ca daca ar fi stiut de mine, ar mai fi cumparat una dar asa, cum ratia lui zilnica la culcare e de 3 beri, n-avea cum sa-mi dea si mie una. I-am spus ca nu-i problema ca eu, pe langa ca-s vegetarian, nu beau nici alcool (o clipa m-am gandit sa-i confisc cu forta o bere dar am abandonat gandul pana la urma si-am adormit). Englezul a suferit in noaptea aia de rau de altitudine asa ca si-a petrecut-o racnind la stele, aplecat pe fereastra. Pacat de berea aia (KingFisher, la 650ml, blonda, buna). Mi-a fost mila de el si i-am dat doua pastile de acetazolamida si un ibuprofen asa ca imperiul n-a pierdut un vajnic luptator desi merita, zgarcitu’ ala. I-am dat si astuia un baton Star, da-l dreac’, ca era mai alb decat cearceaful (asta e o comparatie neinspirata pentru ca acel cearceaf numai alb nu era. Nici gri macar…).

India Himalaya Royal Enfield

Oricum, englezul respectiv mi-a confirmat a doua zi ca neamu’ prost e la fel peste tot. Ne-am reintalnit la un alt mecanic, in alta zi, intr-un alt sat. Eu ramasesem fara frane (nu stiu de ce, lichid era dar franele nu tineau. Nu pot spune nici ce-a facut mecanicul care s-a chinuit pret de cateva ore. Pot sa spun ca dupa interventie am avut frane, ceea ce pentru mine a fost suficient), el a solicitat un schimb de ulei, diverse reglaje si alte operatiuni pe care nu le mai tin minte. Tin minte ca a muncit mecanicul vreo 2 ore la KTM-ul englezului si la sfarsit, cand i-a cerut 100 rupii, am fost surprins sa asist la o tocmeala foarte dura. Adica in final a platit 75 rupii adica un euro (un euro!!!).
L-am intrebat ce-a fost scena la care am asistat si mi-a spus ca asa trebuie procedat ca altfel „se invata astia si pe urma ne jupoaie”. Nu m-a rabdat inima si i-am comunicat parerea mea despre el si stramosii lui si i-am dorit ca dupa ce o sa crape, sa se reincarneze in mecanic prin Himalaya. Mecanicii intai au asistat uluiti, nu mai vazusera doi albi certandu-se, dar, cum stiau engleza suficient cat sa priceapa, au cam inteles despre ce-i vorba.
Dupa ce a plecat englezu’ tantos, am purces la o lectie de geografie economica, la un ceai (masala), simtindu-ma un fel de Che Guevara in al sau „Jurnal pe motocicleta”. Evident, nu le-am spus cat costa un schimb de ulei la reprezentanta in Romania, desi poate ar fi trebuit, dar le-am spus ca, pentru albul care calatoreste prin partile lor, ar fi perfect acceptabil sa plateasca un pic mai mult, fara sa fie nevoit sa faca cine stie ce sacrificii si pentru multi dintre albii care vin pe-acolo (ma rog, vin foarte putini din cate am inteles), ar fi destul de placut sa stie ca au putut contribui macar un pic la caietele copiilor de prin partea locului. Zic caiete pentru ca o organizatie moto din India, cu care avusesem contact prin e-mail, exact cu asta se ocupa, cu stransul de fonduri pentru copiii din acele zone retrase, fonduri din care cumpara si distribuie rechizite scolare. Mi-au trimis si poze facute in timpul unei asemenea expeditii pe la scolile din sate si sunt bucuros ca am cunoscut, chiar si numai virtual, asemenea oameni.

India Himalaya Royal Enfield

In fine, au trecut zilele, am vazut multe, din pacate n-am putut ajunge la capatul calatoriei, la Leh, pentru ca, la un moment dat, chiar aproape de un varf, s-a produs o alunecare masiva de teren care a distrus o bucata mare din drum, antrenand si ceva vehicule surprinse, din pacate facand victime si printre cativa motociclisti.

Am incercat sa ajung, pe un alt drum, la Srinagar, care e in partea de Kashmir ce se invecineaza cu granita Pakistaneza, dar cum in acea perioada se intamplau niste manifestatii (zona respectiva e populata si de musulmani care considera ca ar apartine de drept Pakistanului si nu Indiei, ceea ce duce de multe ori la confruntari cu autoritatile. Nu cu multi ani in urma, in zona s-au dat chiar lupte grele intre armatele celor doua tari), mi-a fost interzis accesul de catre armata.India Himalaya Royal Enfield

Cred ca m-am intins cam mult si-am inceput sa plictisesc asa ca o scurtez. M-am intors cu bine acasa, mi-a placut mult si m-as mai duce.

India Himalaya Royal Enfield

 

Apropos de „siguranta”, nu cred ca am competenta de a da sfaturi, am citit sau auzit si eu diverse povesti. Tot ce pot spune e ca, intotdeauna m-am simtit in siguranta si ca n-am avut nici o problema, cu nimeni. Ca fapt divers, atunci cand m-am intors la New Delhi cu autobuzul, capatul liniei era undeva intr-o mahala extrem de saraca, unde cei mai instariti aveau un fel de colibe facute din cartoane, folii din plastic si alte resturi, restul dormind direct pe jos, pe unde ii rapusese oboseala, imbracati doar cu niste zdrente care le acopereau soldurile. Mahalaua aia a trebuit sa o traversez pe jos, pret de 2-3 km, pasind cu grija ca sa nu calc pe trupurile celor adormiti. Desi, cu siguranta, asa jegos si ponosit cum ma aflam dupa saptamanile petrecute in munti, as fi putut fi considerat o prada bogata si de pe urma mea ar fi putut trai toata mahalaua o vreme, nimeni nu mi-a zis nici pas, ba chiar am primit cateva zambete atunci cand am impartit ultimele batoane Star (ma rog, tip Star). Asta se intampla cu putin inainte de rasaritul soarelui.

Asa ca inchei cu un cliseu: India e incredibila!

India Himalaya Royal Enfield

 

Lasă un răspuns