Daca e ceva clar pe lumea asta, acel lucru este ca Gulia este disperata dupa fotografie si fotografii.
N-as putea spune ca a existat un moment anume cand m-a lovit febra asta, cumva mi-a „trepidat” mereu prin vene si vinisoare si a inceput sa isi faca din ce in ce mai puternic simtita prezenta odata cu progresele tehnologice.

Imi amintesc ca eram mica de tot si trebuia sa fac poze cu grija, adica sa imi aleg bine momentul si cadrul, pentru ca fiecare poza costa bani. Costa filmul, costa developarea. Mai costa si aparatul in sine, ca erau asa bune ca din cand in cand trebuia sa le schimbi.

Apoi au inceput sa apara camerele digitale, dar erau scumpe. O data pe an apucam sa butonez camera unui prieten. Doar atat, pentru ca in restul timpului omu’ era la el acasa in Toronto. Imi amintesc ca prima data cand mi-a lasat camera pe maini era foarte sceptic si i se citea neincrederea in ochi: „daca o strica? Dar daca o scapa pe jos?” sau „Sta si apasa pe butonu’ ala pana mi se umple memoria?”.
Dar l-am surprins placut, nu numai ca nu stricasem camera, dar ii placuse si ce si cum pozasem. Ii placuse asa de mult ca odata ajuns acasa le-a printat si mi le-a trimis prin posta.

Alti prieteni dragi, stabiliti la vremea aia tot in Canada, mi-au tot povestit despre o jucarie care arata ca o camera foto, dar in realitate cand apesi pe butonu’ ala il scuipa cu apa pe cel care asteapta sa ii faci un portret. Imi amintesc si acum cand a venit acasa pachetelul de la ei. Era si o cutie cu o camera. Eram convinsa ca e de jucarie. Am stat juma’ de ora in baie incercand sa imi dau seama pe unde se pune apa! Noroc ca am si momentele mele de istetime!

O camera foto digitala in adevaratul sens in cuvantului si cu toate caracteristicile si specificatiile tehnice am primit in 2006 cand am fost in vizita la acesti oameni minunati in Canada.

Am si acum camera. Un Kodak, avea ditai zoom-ul, puteai sa ii pui card de memorie si avea ecran pe care sa iti vezi pozele! Stiu ca acum suna a ceva al naibii de banal, dar pentru mine la vremea aia era o comoara!

Imaginati-va cum este sa fii in vacanta in Canada, pentru prima oara plecata din tara si pentru atat de mult timp si sa ai la dispozitie, non-stop, propria ta camera foto! Pai am pozat si asfaltu’ si suruburile din podul meu preferat! Am „mancat” la baterii atunci, cum cred ca n-am mai facut-o pana acum!

Asta este cel mai important moment pe care l-am pastrat in fotografii si in secvente video!
Prima mea iesire din tara, primul zbor, prima mea camera foto!

Va multumesc mult, dragilor! Inca nu am mai multe cuvinte de atat!

Nu exista un „The End” la acest articol, n-am terminat-o cu fotografia si nici nu am in plan asa ceva!

Trebuie sa stiti ca am scris acest articol la provocarea Joker Event Club, agenție de servicii filmare, fotografie, sonorizare și lumini, pentru evenimentul tău.
Multam de provocare, chiar mi-a placut!