Arhiva etichetelor: Amintiri

For the love of photography – o istorie a fotografiei din viata Guliei

Daca e ceva clar pe lumea asta, acel lucru este ca Gulia este disperata dupa fotografie si fotografii.
N-as putea spune ca a existat un moment anume cand m-a lovit febra asta, cumva mi-a „trepidat” mereu prin vene si vinisoare si a inceput sa isi faca din ce in ce mai puternic simtita prezenta odata cu progresele tehnologice.

Imi amintesc ca eram mica de tot si trebuia sa fac poze cu grija, adica sa imi aleg bine momentul si cadrul, pentru ca fiecare poza costa bani. Costa filmul, costa developarea. Mai costa si aparatul in sine, ca erau asa bune ca din cand in cand trebuia sa le schimbi.

Apoi au inceput sa apara camerele digitale, dar erau scumpe. O data pe an apucam sa butonez camera unui prieten. Doar atat, pentru ca in restul timpului omu’ era la el acasa in Toronto. Imi amintesc ca prima data cand mi-a lasat camera pe maini era foarte sceptic si i se citea neincrederea in ochi: „daca o strica? Dar daca o scapa pe jos?” sau „Sta si apasa pe butonu’ ala pana mi se umple memoria?”.
Dar l-am surprins placut, nu numai ca nu stricasem camera, dar ii placuse si ce si cum pozasem. Ii placuse asa de mult ca odata ajuns acasa le-a printat si mi le-a trimis prin posta.

That's me in the corner
That’s me in the corner

Alti prieteni dragi, stabiliti la vremea aia tot in Canada, mi-au tot povestit despre o jucarie care arata ca o camera foto, dar in realitate cand apesi pe butonu’ ala il scuipa cu apa pe cel care asteapta sa ii faci un portret. Imi amintesc si acum cand a venit acasa pachetelul de la ei. Era si o cutie cu o camera. Eram convinsa ca e de jucarie. Am stat juma’ de ora in baie incercand sa imi dau seama pe unde se pune apa! Noroc ca am si momentele mele de istetime!

Primele mele camere foto digitale: Vivitar (jos) si Kodak (sus)
Primele mele camere foto digitale: Vivitar (jos) si Kodak (sus)

O camera foto digitala in adevaratul sens in cuvantului si cu toate caracteristicile si specificatiile tehnice am primit in 2006 cand am fost in vizita la acesti oameni minunati in Canada.

Am si acum camera. Un Kodak, avea ditai zoom-ul, puteai sa ii pui card de memorie si avea ecran pe care sa iti vezi pozele! Stiu ca acum suna a ceva al naibii de banal, dar pentru mine la vremea aia era o comoara!

Imaginati-va cum este sa fii in vacanta in Canada, pentru prima oara plecata din tara si pentru atat de mult timp si sa ai la dispozitie, non-stop, propria ta camera foto! Pai am pozat si asfaltu’ si suruburile din podul meu preferat! Am „mancat” la baterii atunci, cum cred ca n-am mai facut-o pana acum!

Asta este cel mai important moment pe care l-am pastrat in fotografii si in secvente video!
Prima mea iesire din tara, primul zbor, prima mea camera foto!

Podul meu preferat din Montreal
Podul meu preferat din Montreal
Da, am fost si la Niagara
Da, am fost si la Niagara

Va multumesc mult, dragilor! Inca nu am mai multe cuvinte de atat!

Nu exista un „The End” la acest articol, n-am terminat-o cu fotografia si nici nu am in plan asa ceva!

Trebuie sa stiti ca am scris acest articol la provocarea Joker Event Club, agenție de servicii filmare, fotografie, sonorizare și lumini, pentru evenimentul tău.
Multam de provocare, chiar mi-a placut!

Exakta Nikon Fuji

Spune-i! Acum!

Avem multe talente, noi, oamenii. Multe dintre ele total absurde: avem talentul de a ne ascunde dupa deget, talentul de a ne pune prioritatile anapoda…si talentul de a realiza (constientiza) prea tarziu.

De ce alegem sa nu acordam atentia, timpul si aprecierea pe care ar merita-o cineva acum, in prezent, si abia cand nu mai face parte din viata noastra ne gasim toate cuvintele frumoase?

Eu cred ca ar fi cazul sa nu ne mai ascundem atat dupa deget si sa fim sinceri si deschisi!

Iti e dor de cineva? Spune-i!
Iti place cum vorbeste? Spune-i!
Iti place cum trece timpul cand esti cu el/ea? Spune-i!
Iti place cand va plimbati pana dimineata? Spune-i si mai ia-o/l la inca o plimbare!
Ti-ai amintit o intamplare de-a voastra! Spune-i, da-i sms chiar acum!

Bai dar SPUNE-I ACUM!

ARATA-I ACUM!

Acum pentru ca nu stii niciodata ce va rezerva secunda urmatoare!

De ce nu punem acum poza preferata pe facebook si nu scriem despre cat de misto e omul ala din poza? Acum, cat il pot cunoaste si altii! Acum, cand inca e aici! Acum, cand ar fi onorat! Acum!

Dupa, cu ce il mai ajuta?

Da, e normal, bine si frumos sa iti amintesti de un om si toate chestiile care il caracterizau si dupa ce acesta s-a mutat de pe aceasta lume, dar haideti sa incepem sa ne apreciem cat inca suntem aici!

Am inceput sa urasc enorm aprecierile venite prea tarziu. Reactionez negativ la reportajele de la stiri care prezinta viata unui om si realizarile sale si cat de frumos era omul asta…cand era in viata si se chinuia sa realizeze chestiile alea unde erati? Acum pana si radiourile care nu si-au mai schimbat playlist-ul de cand eram eu copil difuzeaza Goodbye to Gravity! In definitiv un gest frumos nu zic nu, dar cand oamenii aia s-ar fi bucurat mult sa fie atat de apreciati, cand se luptau sa isi promoveze muzica, cand orice cuvant de lauda ar fi insemnat enorm…unde erati?

Haideti sa ne spunem acum! Sa ne aratam acum! Acum!

Sa lasam orgoliile, what if-urile, „n-am timp acum” si alte scuze cretine!

Snoopy

Acest text nu are o tinta anume, nu trebuie sa se simta nimeni! Dar ar fi bine sa ne trezeasca pe toti!