Scurt, pentru ca, indiferent de decizia autoritatilor, doliul continua si sufletul ne e sfasiat cu fiecare anunt sinistru facut de medici. In afara de solidaritate, e nevoie de decenta si e nevoie sa ne gandim in fiecare clipa la cei ce lupta pentru viata. Din punctul meu de vedere, viata nu merge inainte ci sta, cu sufletul la gura, suspendata intr-o asteptare dureroasa (de aici titlul acestui text. Face referire la o marturie citita pe internet, marturie ce sper din tot sufletul ca nu e confirmata de realitate, e mult prea cumplita…).

Am trait deznadejdea atunci cand am vazut mortii intinsi pe trotuare, in decembrie ’89, am retrait-o in 14 si 15 iunie 1990, dar o asemenea durere in suflet si-o asemenea furie n-am mai trait pana acum. Si se amplifica, in fiecare clipa, cu fiecare suflet care ne paraseste.
Am participat, pentru ca am simtit, asa cum simt sute de mii de oameni, ca am o datorie, in primul rand pentru ca nu vreau ca acei oameni sa fi murit degeaba si in al doilea rand pentru ca, asa cum, atat de clar stiu sa ne-o spuna cei tineri si curati, nu vreau sa mai accept compromisul, minciuna, hotia, mitocania, dispretul, siretenia si multe altele.

Ma declar complet fascinat si uluit de aceasta generatie pe care, orbit de orgoliul celui cu „experienta de viata”, o consideram, daca nu superficiala, cel putin detasata de realitatile romanesti. M-am inselat ingrozitor dar niciodata n-am fost mai incantat de vreo greseala facuta. Incet, foarte incet incep sa le inteleg pe deplin furia, intransigenta, frumusetea, pentru ca mortii din Colectiv sunt exact ca ei, educati, inteligenti, curati si inimosi. Copiii astia, pentru mine, sunt ultima noastra sansa si n-am deloc de gand sa incetez sa-i sustin.

Acum cateva zile, in multime, cam in partea in care sunt cei mai galagiosi dintre manifestanti (cam diferiti de restul, care rest e tanar sau mai putin tanar dar tacut si indarjit), erau doua persoane care purtau o pancarta mare, galbena, cu o icoana lipita si-un text, „nimic nu se poate face fara Mine” (sper ca am tinut bine minte). Tin minte ca m-am dus cat mai aproape, pe de-o parte ca sa vad cine sunt cei care tin pancarta dar mai ales ca sa vad reactia celor din jurul lor. Bang, prima revelatie, nimeni nu le spunea absolut nimic, desi nu se poate spune ca vreun om din zecile de mii, n-ar fi observat-o.
A doua zi, de curiozitate, am cautat sa vad referiri pe diverse pagini mai mult sau mai putin ortodoxe, ca orientare religioasa, evident. Am fost, sincer, oarecum scarbit sa citesc „marturia” unuia dintre cei ce tineau pancarta respectiva. Era vorba despre fapte de vitejie, despre cum au infruntat urgia si-au infruntat ura celor ce-i inconjurau. Bang, a doua revelatie…

Am vrut sa subliniez acest moment pentru ca mi s-a parut un moment impresionant, care nu a facut decat sa intareasca ceea ce, numai cine nu vrea, nu intelege si anume ca nimeni nu-l reneaga pe Dumnezeu ci pe pretinsii lui trimisi, capii Bisericii Ortodoxe Romane si pe toate fetele bisericesti ce s-au indepartat (eufemistic vorbind, practic n-au fost niciodata apropiati) de cuvantul Lui.

Mai sunt multe de spus dar, asa cum spuneam la inceput, momentul e ne gandim la cei ce lupta pentru viata, sa-i plangem pe cei ce au pierit nevinovati si sa-i sustinem din toate fortele pe acesti tineri minunati care sunt in curs sa realizeze cea mai frumoasa revolutie.

Ne vedem in Piata.