Arhiva etichetelor: Colectiv

Spune-i! Acum!

Avem multe talente, noi, oamenii. Multe dintre ele total absurde: avem talentul de a ne ascunde dupa deget, talentul de a ne pune prioritatile anapoda…si talentul de a realiza (constientiza) prea tarziu.

De ce alegem sa nu acordam atentia, timpul si aprecierea pe care ar merita-o cineva acum, in prezent, si abia cand nu mai face parte din viata noastra ne gasim toate cuvintele frumoase?

Eu cred ca ar fi cazul sa nu ne mai ascundem atat dupa deget si sa fim sinceri si deschisi!

Iti e dor de cineva? Spune-i!
Iti place cum vorbeste? Spune-i!
Iti place cum trece timpul cand esti cu el/ea? Spune-i!
Iti place cand va plimbati pana dimineata? Spune-i si mai ia-o/l la inca o plimbare!
Ti-ai amintit o intamplare de-a voastra! Spune-i, da-i sms chiar acum!

Bai dar SPUNE-I ACUM!

ARATA-I ACUM!

Acum pentru ca nu stii niciodata ce va rezerva secunda urmatoare!

De ce nu punem acum poza preferata pe facebook si nu scriem despre cat de misto e omul ala din poza? Acum, cat il pot cunoaste si altii! Acum, cand inca e aici! Acum, cand ar fi onorat! Acum!

Dupa, cu ce il mai ajuta?

Da, e normal, bine si frumos sa iti amintesti de un om si toate chestiile care il caracterizau si dupa ce acesta s-a mutat de pe aceasta lume, dar haideti sa incepem sa ne apreciem cat inca suntem aici!

Am inceput sa urasc enorm aprecierile venite prea tarziu. Reactionez negativ la reportajele de la stiri care prezinta viata unui om si realizarile sale si cat de frumos era omul asta…cand era in viata si se chinuia sa realizeze chestiile alea unde erati? Acum pana si radiourile care nu si-au mai schimbat playlist-ul de cand eram eu copil difuzeaza Goodbye to Gravity! In definitiv un gest frumos nu zic nu, dar cand oamenii aia s-ar fi bucurat mult sa fie atat de apreciati, cand se luptau sa isi promoveze muzica, cand orice cuvant de lauda ar fi insemnat enorm…unde erati?

Haideti sa ne spunem acum! Sa ne aratam acum! Acum!

Sa lasam orgoliile, what if-urile, „n-am timp acum” si alte scuze cretine!

Snoopy

Acest text nu are o tinta anume, nu trebuie sa se simta nimeni! Dar ar fi bine sa ne trezeasca pe toti!

[Recomandare] Bucuresti Non Stop

Stiti cum sunt filmele alea romanesti? Alea cu secvente interminabile? Cu incercari de suspans maxim cand personaju…isi leaga sireturile? Cu imagini mult prea intunecate ca te chiorasti incercand sa vezi ceva? Alea cu sunet de zici ca mai bine inregistrau cu telefonul? Si depui un efort enorm numa sa vezi si sa auzi ce se intampla si din cand in cand zici „ce a zis ma ala?”! Filmele alea care repeta practic aceeasi poveste? Filmele alea care se termina la doua ore dupa ce ai adormit?

Ei bine, filmul despre care o sa va povestim acum nu este unul din ele!

Nu am mai vazut de mult un film cu un scenariu atat de autentic romaneasc, cu povesti rupte din realitatea pe care o traim si colorate de un umor pur romanesc!

Bucuresti non stop

Bucuresti Non Stop a reusit sa „bifeze” toate cele mentionate mai sus si multe altele pe langa astea!

Sa le luam in ordine:

In primul rand, un rand mare mare de aplauze pentru Dan Chisu, care nu numai ca a regizat acest film absolut bestial, dar i-a si scris scenariul! Bestial! Jos palaria!

Filmul Bucuresti Non Stop spune povestea unui cartier bucurestean, mai exact, prezinta o noapte din multele nopti albe ale unui magazin non-stop. Patru personaje aparent fara nicio legatura una cu cealalta care traiesc patru povesti total diferite, dar legate intre ele de un personaj cheie. Nu stiu cum se numeste aceasta tehnica cinematografica sau daca chiar are un nume, dar imi place la nebunie.

Personajele extrem de autentice si bine conturate se bucura si de o interpretare de milioane! Am apreciat enorm atentia la detalii: taximetristul Marian (Tudor Smoleanu) arata si se poarta chiar ca cel care te-a dus acasa din centru vechi asta vara, are maieul ala pe care nu il mai vezi pe alti oameni, are gesturile, are limbajul! Achim, adica baiatul de la non-stop (Gheorghe Ifrim), este exact acel vanzator din cartier care stie pe toata lumea si pe care te poti baza. Are si ceva totusi atipic unui astfel de personaj, este mare fan Iris si este foarte generos! Nu ai sa ii dai 3 sau 5 lei, nu-i nimic, „las’ asa!”.

Sursa: Apropo TV
Sursa: Apropo TV

Episoadele de umor, in care razi cu gura pan la urechi, se impletesc cu cele tragice in aceasta radiografie a cartierului bucurestean.

Cum se intrepatrund povestile personajelor si cum se incheie noaptea veti descoperi mergand sa vedeti filmul!

Si, sa nu uitam de cel care sustinut financiar acest proiect, Codin Maticiuc…da, chiar el, cel despre care nu auzeam decat povesti legate de viata de noapte si cluburile de fite.         Daca mai e nevoie de un motiv in plus pentru a merge la acest film aflati ca toate incasarile vor fi donate victimelor din Colectiv.

Filmul va rula in cinematografe incepand cu 13 septembrie, iar Gulia nu numai ca va recomanda, dar daca ar putea chiar v-ar obliga sa mergeti sa il vedeti! Merita!

S-au lansat si cateva teasere pentru Bucuresti Non Stop, preferatul Guliei este acesta:

-un articol de Gulia si Diana-

„Te iubesc mama”

Scurt, pentru ca, indiferent de decizia autoritatilor, doliul continua si sufletul ne e sfasiat cu fiecare anunt sinistru facut de medici. In afara de solidaritate, e nevoie de decenta si e nevoie sa ne gandim in fiecare clipa la cei ce lupta pentru viata. Din punctul meu de vedere, viata nu merge inainte ci sta, cu sufletul la gura, suspendata intr-o asteptare dureroasa (de aici titlul acestui text. Face referire la o marturie citita pe internet, marturie ce sper din tot sufletul ca nu e confirmata de realitate, e mult prea cumplita…).

Am trait deznadejdea atunci cand am vazut mortii intinsi pe trotuare, in decembrie ’89, am retrait-o in 14 si 15 iunie 1990, dar o asemenea durere in suflet si-o asemenea furie n-am mai trait pana acum. Si se amplifica, in fiecare clipa, cu fiecare suflet care ne paraseste.
Am participat, pentru ca am simtit, asa cum simt sute de mii de oameni, ca am o datorie, in primul rand pentru ca nu vreau ca acei oameni sa fi murit degeaba si in al doilea rand pentru ca, asa cum, atat de clar stiu sa ne-o spuna cei tineri si curati, nu vreau sa mai accept compromisul, minciuna, hotia, mitocania, dispretul, siretenia si multe altele.

Ma declar complet fascinat si uluit de aceasta generatie pe care, orbit de orgoliul celui cu „experienta de viata”, o consideram, daca nu superficiala, cel putin detasata de realitatile romanesti. M-am inselat ingrozitor dar niciodata n-am fost mai incantat de vreo greseala facuta. Incet, foarte incet incep sa le inteleg pe deplin furia, intransigenta, frumusetea, pentru ca mortii din Colectiv sunt exact ca ei, educati, inteligenti, curati si inimosi. Copiii astia, pentru mine, sunt ultima noastra sansa si n-am deloc de gand sa incetez sa-i sustin.

Acum cateva zile, in multime, cam in partea in care sunt cei mai galagiosi dintre manifestanti (cam diferiti de restul, care rest e tanar sau mai putin tanar dar tacut si indarjit), erau doua persoane care purtau o pancarta mare, galbena, cu o icoana lipita si-un text, „nimic nu se poate face fara Mine” (sper ca am tinut bine minte). Tin minte ca m-am dus cat mai aproape, pe de-o parte ca sa vad cine sunt cei care tin pancarta dar mai ales ca sa vad reactia celor din jurul lor. Bang, prima revelatie, nimeni nu le spunea absolut nimic, desi nu se poate spune ca vreun om din zecile de mii, n-ar fi observat-o.
A doua zi, de curiozitate, am cautat sa vad referiri pe diverse pagini mai mult sau mai putin ortodoxe, ca orientare religioasa, evident. Am fost, sincer, oarecum scarbit sa citesc „marturia” unuia dintre cei ce tineau pancarta respectiva. Era vorba despre fapte de vitejie, despre cum au infruntat urgia si-au infruntat ura celor ce-i inconjurau. Bang, a doua revelatie…

Am vrut sa subliniez acest moment pentru ca mi s-a parut un moment impresionant, care nu a facut decat sa intareasca ceea ce, numai cine nu vrea, nu intelege si anume ca nimeni nu-l reneaga pe Dumnezeu ci pe pretinsii lui trimisi, capii Bisericii Ortodoxe Romane si pe toate fetele bisericesti ce s-au indepartat (eufemistic vorbind, practic n-au fost niciodata apropiati) de cuvantul Lui.

Mai sunt multe de spus dar, asa cum spuneam la inceput, momentul e ne gandim la cei ce lupta pentru viata, sa-i plangem pe cei ce au pierit nevinovati si sa-i sustinem din toate fortele pe acesti tineri minunati care sunt in curs sa realizeze cea mai frumoasa revolutie.

Ne vedem in Piata.