Recunosc, nu aruncati cu pietre, abia ieri am ascultat-o pentru prima data live pe Alexandra Usurelu.
M-a cam lasat fara cuvinte. Pe mine!!!
In primul rand, de cum intra in sala parca navaleste asa un val de caldura! Este absolut incredibil cata energie poate sa transmita acest om.
Apoi, emotie! Multa, multa emotie! Nici nu trebuie sa fii atent la versuri ca tot ce cuprinde asa un fior…
Are o voce absolut minunata si isi pune tot sufletul in versurile pieselor sale. Si in plus de asta, melodiile parca te cuprind asa, ti se potrivesc si tie! Nu cred ca a fost cineva intre participantii la acest recital care sa nu se fi regasit macar intr-o melodie.
Apoi, dupa ce m-a strans in brate si stand de vorba cu ea am descoperit acelasi om frumos, cald, delicat si boem care este si pe scena. Ma bucur enorm sa vad ca un om atat de fain si natural exista si are succes industria muzicala autohtona. Care industrie mi se pare ca urateste din ce in ce mai mult pe fiecare artist pe care il cunoaste. Ii urateste atat fizic, dar mai ales „deep down”, ii lasa goi, fara mesaj…si urati!
A vrut sa ne spuna si ca are un concert zilele viitoare, pe 18 ianuarie, la Teatrul National din Bucuresti, insa este sold out! Este vorba de concertul simfonic #PUR, un eveniment multimedia, ce include cele mai cunoscute cantece ale artistei, dar si cateva melodii complet noi, ce se vor regasi pe viitorul ei album. Alexandra va urca pe scena insotita de band-ul sau, dar va fi acompaniata si de Muse Orchestra. De asemenea, concertul are si cativa invitati speciali: Mircea Vintila, Dan Byron.
Vestea buna este ca, voi cei din provincie, inca aveti sansa sa o vedeti live pentru ca Alexandra porneste in turneu! Stati cu ochii pe ea sa vedeti cand ajunge in orasul vostru!
Toate fotografiile de la concertul Alexandrei de la Carturesti le gasiti in album.
19:30-22:00, la fix, din pacate, cat sa se inchida magazinul de bauturi din Mall Baneasa. Dupa film simteam nevoia imperioasa sa beau ceva si cum nu mai aveam nimic acasa, eram disperat sa gasesc undeva o sticla de whisky. Noroc cu un Mega Image non stop de pe langa casa.
Umbla vorba ca succesul imens al celor de la Apple consta in faptul ca, orice produs nou scos, este testat intai pe copii. Daca acei copii inteleg cum functioneaza in primele 5 minute, produsul e trimis in productie, daca nu, se intoarce la proiectare.
Cum ideea mi s-a parut buna, am vazut filmul impreuna cu Tudor, 15 ani si bine am facut. Iata parerea lui: “plotul este bun, unele scene putin cam lungi, dar totusi pline de dramatism. Unii actori sunt parca putin cam stangaci, dar poate doar pentru ca DiCaprio i-a pus in umbra prin felul in care si-a jucat rolul. Nu mi-a prea placut faptul ca e cam multa violent asupra animalelor”. Am incercat sa-l citez cat mai exact, chiar daca stiam amandoi ca animalele nu sufera in filme, dar asa e Tudor, iubeste animalele neconditionat, cu inima curata a unui adolescent.
Eu in schimb, trebuie sa recunosc ca nu mi-a placut niciodata DiCaprio si dupa ce am fost destul de traumatizat de superproductia Titanic, m-am considerat oarecum razbunat de regizorul peliculei “The Revenant”, Alejandro Gonzales Inarritu care l-a chinuit in feluri greu de imaginat pe eroul principal. In acelasi timp, trebuie sa recunosc ca, desi nu se numara printre actorii mei preferati, DiCaprio a scos tot ce se putea scoate din rol.
Filmul este inspirat dupa romanul lui Michael Puncke si spune povestea lui Hugh Glass (Leonardo DiCaprio), membru al unei expeditii in Muntii Stancosi. La un moment dat acesta este prins de un urs grizzly si sfartecat. Capitanul grupului decide sa continue expeditia, iar oamenii lasati in urma sa aiba grija de Hugh il parasesc de frica indienilor. Pentru Hugh incepe o intreaga lupta de supravietuire animata de planuri sumbre de razbunare impotriva celor care abandonat.
Am apreciat atmosfera foarte realista a conditiei vanatorului anilor 1800, departe de imaginea romantata a westernului classic, am apreciat peisajele salbatice si m-am bucurat ca publicul larg va putea sa vada cam ce inseamna natura salbatica, neafectata de factorul antropic, padure virgina cu arbori de sute de ani, rauri involburate sau animale in elementul lor. Mi-ar fi placut sa pot scrie ca asemenea scene au fost filmate in Romania dar, dupa cum stim, virginitatea nu mai face parte din peisajul romanesc.
Cum, din pacate, eu nu mai pot nici visa la puritatea impresiilor unui tanar de 15 ani, n-am reusit sa ma bucur la fel de mult de lungmetrajul The Revenant, avand, mai degraba impresia ca am asistat la ecranizarea Baltagului, necunoscand romanului lui Michael Puncke.
M-a amuzat spiritul de observatie al lui Tudor care a constatat, fara a fi critic, nevoia de a dramatiza, poate putin fortat, a regizorului. Nu dau decat un exemplu, citez: “daca a avut timp sa faca trei focuri mari langa carcasa de bison, de ce mananca ficatul crud?”. Recunosc ca eu nu-mi batusem capul cu asemenea detalii, care sunt destul de numeroase.
In schimb eu, am fost amuzat de gandul ca, desi se spune ca e permis sa reiei teme din alte filme daca au trecut macar 30 de ani de cand au fost folosite, o anume scena mi-a adus imediat in minte un moment din Rambo III.
Una peste alta, un film care nu te lasa indiferent si care, in functie de varsta spectatorului, va genera, cu siguranta, reactii complet diferite.
Si nu in ultimul rand, acest film are nu mai putin de 12 nominalizari la Oscar si a castigat deja 3 Globuri de Aur.
The Revenant: Legenda lui Hugh Glass intra in cinematografe din 22 ianuarie si este distribuit de Odeon Film.
Si-am fost astazi sa radem si sa balim dupa Miami cel insorit, masini de belea sau gagici frumoase, dupa caz…
Adica am fost sa vedem filmul Ride along 2 – Un politist si trei sferturi, o continuare a comediei din 2014, Un politist si jumatate.
In rolurile principale ii gasim pe cei doi „funny guys”, Ice Cube si Kevin Hart. Combinatie letala, daca ma intrebati pe mine. Astia doi ne-au facut sa radem pana la lacrimi pe toata durata filmului, unul cu replicile lui pline de sarcasm si intelepciune, altul prin naivitatea si replicile sale date cu atata nonsalanta.
Adugati la toata treaba asta un asiatic, „varianta ieftina a lui Jackie Chan” dupa cum il caracterizeaza cineva chiar in film. Daca v-ati gandit la Ken Jeong, adica la Mr. Chow din The Hangover, then you were right! Sa va mai zic ca a fost mortal si in filmul asta sau v-ati dat seama de cum i-ati auzit numele?
Ride along 2 este o comedie usurica, numa buna de vazut dupa o zi grea. Povestea este simpla, mai sunt doar cateva zile pana la marele eveniment, Ben (Kevin Hart) se insoara cu Angela (Tika Sumpter), sora lui James (Ice Cube). In toata nebunia ultimilor pregatiri inaintea nuntii, apare o noua pista intr-un caz care il poarta pe James din Atlanta in Miami. Evident ca nu poate pleca la drum fara viitorul sau cumnat, iar ce se intampla acolo este clasificat….aflati numai cand veti merge sa vedeti filmul.
Eu va mai zic doar atat, asteptati-va la un film plin de momente de suspans si actiune, ca de ras oricum oricum v-ati prins ca o sa radeti mult.
Ride along 2 – Un politist si trei sferturi intra in cinematografe din 15 ianuarie si este distribuit de RoImage.
Si-am fost azi in Zeppelin Pub. Aparuse de ceva timp pe radarul nostru, dar cumva a stat linistit acolo, fara sa zbiere sau sa faca scandal.
Azi in schimb ne-a atras magnetic! Si a picat la fix. Mi se pare locul perfect pentru o iesire in oras in timpul saptamanii. E intr-o casuta cocheta undeva la cateva minute de Universitate. Atmosfera e foarte faina, ne-am simtit ca la niste prieteni dragi acasa! Prieteni care ne-au intampinat cu bauturi misto si muzica buna.
Au un meniu cel putin stufos! O selectie impresionanta de beri si o lista mica, dar buna de cocktailuri si longdrinks.
Diana vroia sa bea o bere dar cumva i-am indreptat atentia catre Queen’s Vice, un cocktail pe baza de Jager, lichior de piersici si cranberry. O licoare inselatoare, pare un suc delicat in care gustul Jagger-ului se simte subtil, perfect balansat de aromele de piersica si merisoare, dar pe masura ce-l bei iti dai seama ca e chiar taricel. Este servit intr-un pahar cu o forma haioasa, decorat simplu cu o felie de portocala. Comanda este adusa foarte repede si ospatarul cunoaste perfect toate cele n’spe mii de feluri de bere astfel te poate sfatui rapid ce sortiment sa alegi.
Gulia a incercat ceva…clasic! Mai-Tai!
250ml de rom cu rom negru, amaretto, grenadine, suc de portocale si suc de ananas.
Cum s-ar zice, clasic clasic, dar la ei e mai bun! Fiecare ingredient atat cat trebuie, se imbinau perfect si te bucurai de fiecare aroma in parte. La fel ca si in cazul Dianei, nu iti dadeai seama de la inceput de ce poate cocktailul. Dar cu siguranta promite! De la al doilea poti zbura si la al3lea deja poti sa juri ca esti intr-un zeppelin! La al5lea cred ca te vezi zburand in zeppelin cu Led Zeppelin cantand live pe o scena in mijloc.
Vali s-a avantat sa incerce bere. Cum meniu era foarte stufos si iti e aproape imposibil sa alegi un tip de bere daca nu esti foarte hotarat, Vali s-a lasat pe mana ospatarului.
Am cerut draft si-am baut Joker, scotiana, cu o aroma fructata si gust foarte placut, guler fix cat trebuie si rece ca o soacra.
Am mai cerut unul si-am baut Zaganu, gustoasa si roscata.
M-am lasat pe mana ospatarului si mi-a mai adus si-o Seven Giraffes, cu 7 tipuri de malt, as mai fi baut 7.
M-am oprit, cu regret si cu dorinta de a reveni, atat pentru a continua descoperirile in domeniul berii bune, de care, din pacate ne-au dezobisnuit multinationalele care-si desfasoara activitatea in Romania, cat si pentru a explora o alta lista din meniu, cea cu single malturi.
Paharul de bere nu a venit pe sfert gol. Cuiva i-a fost foarte, dar foarte sete!
Asa ca, dragilor, daca sunteti in cautarea unui loc fain unde sa beti beuturi misto pe acorduri rock, SuperGulia va recomanda cu caldura Zeppelin Pub.
Noi cu siguranta vom mai merge acolo 🙂
– un articol scris de trio-ul fantastic Diana-Iulia-Vali –
Cum rubrica de sfaturi de calatorie a Guliei isi propune sa vina cu idei mai putin obisnuite de vacanta, cred ca isi poate gasi aici locul o poveste despre munti, motociclete si miros de masala (amestecat cu alte mirosuri, dar sa nu anticipam).
Capitolul I : Cum a aparut ideea
Era o seara friguroasa de ianuarie, ma rog, friguroasa se subintelege prin urmare sa ne rezumam la „era o seara de ianuarie”. Butonand cu pasiune telecomanda, am picat peste un fel de show cu camionagii, cred ca se chema „the toughest truck driver”, pe History Channel. Pe mine, daca e cu natura si cu ceva iesit din comun, gata m-ai castigat de client. Mergeau oamenii aia pe niste drumuri fascinante, intr-un peisaj de vis si-un trafic, uneori, dement. Evident, se petrercea in India.
Cum dintotdeauna am fost fascinat de tara aia imensa, de istoria Imperiului Britanic dar si de epopeea plina de invataminte ale Marsului Sarii (search „Ghandi” pe wikipedia), am cautat curios pe internet sa vad ce si cum. Cand am citit „Kashmir” deja eram cucerit (eu fiind fan Led Zep, evident). Scurmand, am inceput sa gasesc articole d’alea cu „the toughest road” sau „the most dangerous road” sau mai stiu eu ce si in toate listele, invariabil, intalneam „the Manali-Leh highway”.
Uite-asa am ajuns sa ma uit la zeci de filmulete de pe youtube si incet incet sa fiu ros intai de microbul invidiei dupa care sa ma descurajez la gandul ca, desi as vrea sa ajung acolo, precis e scump si inaccesibil. M-am inscris pe niste forumuri de motociclisti din India si am descoperit imediat o lume fascinanta, oameni absolut fermecatori, care inca mai folosesc formule complicate de politete si care isi cantaresc fiecare cuvant ca sa nu jigneasca in nici un fel interlocutorul (desi recunosc, la inceput m-am simtit oarecum straniu cand se facea referire la mine ca la „the white guy”). Asa am aflat o gramada de lucruri despre o tara despre care credeam ca stiu multe. Inca nu indrazneam sa ma gandesc ca as putea ajunge acolo dar incepusem sa cochetez, totusi, cu ideea.
Dupa care, ca orice motociclist dur si independent, intr-o alta seara de ianuarie (sau februarie, nu mai tin minte), am strecurat in conversatia cu sotia un „tare mult mi-ar placea sa merg si eu in India cu motocicleta”. Sotia mea e un om minunat, pentru ca ma rabda de atatia ani dar in acelasi timp s-a obisnuit cu fluxul continuu de idei si planuri care mai de care mai tembele si irealizabile, care, in multe cazuri a doua zi sunt abandonate in favoarea altora si mai tembele si mai irealizabile. Astea fiind spuse, evident raspunsul a fost „ce idee buna, du-te” (in afara faptului ca ma rabda, e si un om practic care nu se implica in discutii inutile). Prin urmare, am inceput sa aprofundez, desi nici eu nu prea credeam, sincer sa fiu, ca o sa se concretizeze ceva.
Capitolul II: Documentarea
Asta a mers repede, m-am uitat la si mai multe filmulete pe youtube, am mai citit diverse forumuri inclusiv de calatorie, am dat peste cateva bloguri si povesti frumoase, am studiat harta absolut schematica a regiunii (n-am gasit o harta ca lumea pentru ca zona e una sensibila din punct de vedere militar, fiind un fel de enclava ce se invecineaza cu Pakistanul, China si Afganistanul), am aflat cum se cere viza si ce documente sunt necesare, m-am interesat despre cum se poate inchiria o motocicleta in zona si ce fel de motociclete se pot gasi in zona, etc.
Capitolul III: Pregatirile si organizarea
Asta a fost si mai simplu pentru ca eu nu sunt in stare sa organizez o calatorie, pur si simplu mi se pare ca daca o fac, calatoria isi pierde o parte din farmec (ceea ce, recunosc, e o greseala dar nu ma mai schimb la batranete ca-i prea complicat) si ca daca planuiesc ceva, forte malefice ale universului, vor complota pentru a-mi strica orice plan. Prin urmare, tot ce-am reusit sa „organizez” a fost sa-mi completez, totusi formularul online pentru viza, sa-mi fac poze, sa ma duc sa fac 2 vaccinuri (tifos si DTP, sau ceva de genul asta. Am nimerit peste un medic interesant care mi-a zis ca in principiu ar trebui sa fac si ceva vaccin impotriva hepatitei A, dar ca el considera ca oricine a trait in Romania si a prins si perioada comunista, a facut deja o forma de hepatita si prin urmare e oarecum imunizat), sa gasesc niste baieti care inchiriau motociclete si care pareau mai seriosi (asta ar fi o poveste destul de incalcita cu care nu mai plictisesc pe nimeni), sa-mi rezerv un bilet de avion si sa ma interesez de unde pleaca din New Delhi autobuzele catre Manali (Manali e in nord, cam la 600 km de New Delhi). Am stabilit, prin urmare sa plec cam pe la jumatatea lunii iunie pentru ca drumul ala se deschide undeva in prima parte a lunii iunie, cand reusesc sa-l deszapezeasca si se inchide pe la sfarsitul lunii octombrie, cand caderile de zapada il fac impracticabil. Impracticabil la scara Himalayana inseamna multi metri de zapada.
Mi-am cumparat de la un magazin moto un costum de ploaie (asa citisem, ca-i indispensabil, s-a dovedit inutil, pentru ca la peste 4000m, atunci cand ploua, ninge, ca sa spun asa), un minicompresor (pe care l-am donat pentru ca s-a dovedit ca a te juca cu instalatia electrica a unui Royal Enfield e mai periculos decat sa tragi parturi in timpul unei furtuni cu fulgere), o casca mica, d-aia numita „brain cap” care sa nu-mi ingreuneze bagajele (o idee cel putin stupida avand in vedere dimensiunea bolovanilor care-ti trec prin fata ochilor pe drumurile alea) si cam atat.
Din punct de vedere mecanic nu mi-am facut probleme, eu fiind absolut afon in ceea ce priveste mecanica (imi place, ma fascineaza de-a dreptul, as sta ore in sir sa ma uit la un mecanic bun cum lucreaza, nu c-as fi in stare sa deosebesc unul bun de unul mai putin bun, altfel decat prin recomandare. Ca o paranteza a parantezei, oricui are nevoie de un sfat profi, ii recomand tiberiutroia.ro, un mare om si mare motociclist). Asa ca am hotarat ca nu e cazul sa ma ingrijorez (nu foarte inteligent) si ca-mi pot incredinta linistit soarta in mainile marelui Budha. Ca masura complementara la Budha, mi-am aruncat in bagaj si vajnicul briceag multifunctional Leatherman (pe care il vor confisca vamesii de la aeroportul Otopeni pentru ca l-am pus in bagajul de mana, asa ca tot la mana lu’ Budha am ajuns). Mi-am rezervat o camera la hotel in New Delhi, pentru prima noapte.
Capitolul IV: Marea plecare
In zori, am decolat si din aer am trimis un ultim gand familiei. Am aterizat la Paris si-am luat avionul de New Delhi (din pacate din Romania nu exista cursa directa, trebuie ales un traseu cu escala), am mai trimis un gand familiei pentru ca drumul din Franta catre India trece pe deasupra Romaniei (adica da, am zburat 6 ore degeaba) dupa care, cum sunt un mare iubitor al zborului cu avionul, am stat cu ochii in monitorul ala care-ti arata progresul in zbor in timp ce in minte mi se derulau imagini din emisiunile alea cu „dezastre in aer”. Golurile de aer au fost o adevarata desfatare.
Avand in vedere escala, n-am vrut sa risc pierderea bagajului de cala si prin urmare am pus pe mine si in bagajul de mana tot ce am considerat absolut indispensabil. Asadar am fost singurul pasager, intr-o zi caniculara de iunie, echipat cu geaca de piele, bocanci, pantaloni grosi de doc si care cara nonsalant o casca de motocicleta in mana si un rucsacel cu manusi de iarna, cagula, un tricou gros, ochelari si alte maruntisuri bune pentru un weekend la ski, pe umar.
Capitolul V: Marea sosire
La miezul noptii, am ajuns si-am debarcat victorios in ultra-mega-hepta modernul aeroport din New Delhi, cu adevarat impresionant prin dimensiuni si dotari. Aproape cu surprindere mi-am recuperat bagajul (mai multi pasageri se plangeau ca ale lor s-au ratacit), un sac militar second hand, care a aparut ultimul pe banda de bagaje, imediat dupa o geanta de voiaj deschisa, din care iesea o punga plina cu niste smocuri vegetale, geanta pe care n-a vrut nimeni s-o revendice desi mai multi cetateni se uitau cu subinteles la mine.
In incinta climatizata a aeroportului m-am simtit bine in geaca mea de piele. M-am indreptat spre iesire unde citisem ca se afla toate ghiseele companiilor de taxi (la ora aia nu mai circula nici metroul si nici alt transport in comun, care o fi el), in special compania care oferea servicii prepaid. Mai precis te duci la ghiseu, intinzi hartia cu rezervarea de la hotel, operatorul introduce adresa, iti spune cat te costa, platesti si-ti da doua bonuri, pe unul il dai soferului si pe celalalt il pastrezi pana esti sigur ca te-a dus unde aveai treaba dupa care i-l dai si p-ala si-un ciubuc daca esti un domn.
Zis si facut, platesc, iau bonul si ies. Imediat ma simt ca un idiot cu geaca, avand in vedere ca, la miezul noptii, in New Delhi erau 39 grade. Si-un miros… Eu nu-s un tip foarte sensibil si dupa ce am facut armata cu alti 110 oameni si bocancii lor intr-un dormitor comun, nu ma las prea usor impresionat. Ei bine aici mirosul avea alta dimensiune, cumva aveam impresia ca mirosul e aproape palpabil, ca daca faceam o miscare brusca din mana as fi putut sa vad urma lasata prin aerul incarcat.
Lasand mirosul sa miroasa, m-am indreptat spre lungul sir de taxiuri si am fluturat bonul catre un cetatean care parea un fel de dispecer. A facut semn cu mana si imediat s-a desprins din coloana limuzina ce avea sa ma transporte. Candva fusese o dubita Daewoo Damas, acum era o entitate alcatuita din ceva tabla care, acolo unde nu era lovita, era complet ruginita, fara usa laterala (aia culisanta), fara geamuri (asta s-a dovedit un lucru bun), cu bancheta acoperita de o patura care parca racnea „atinge-ma si-o sa cunosti partea intunecata a fortei”. Soferul era un tanar ascetic, descult si care nu stia nici un cuvant de engleza (mi s-a spulberat mitul care spune ca toti indienii stiu engleza, nu stiu si care stiu, stiu engleza din India, adica engleza vorbita cu accent hindi, o experienta de neuitat atunci cand incerci sa gasesti drumul. Exagerez, evident, sunt foarte multi oameni extrem de bine educati si care vorbesc impecabil engleza, adica muuult mai bine decat mine, doar ca pe oamenii aia nu-i intalnesti asa des pe strada sau pe unde am umblat eu).
Am purces la drum si-am tot mers pret de vreo ora si mai bine. Imediat ce am plecat, a oprit la un colt de strada unde a mai urcat un individ si desi citisem tot felul de povesti cum ca, in nici un caz nu trebuie sa accepti asa ceva pentru ca sunt multe cazuri in care pasagerul naiv si occidental (un alb e un alb, chit ca tu vii dintr-o tara cu multe puncte comune), n-am reusit sa-l conving ca prefer sa fiu singur in masina. M-am consolat cu gandul ca la cat erau ei de firavi si eu de „delicat”, n-o sa le fie usor sa ma rapeasca si sa ma violeze cu salbaticie intr-un boschet subtropical. N-a fost cazul, totul s-a desfasurat bine, desi treceam prin niste zone care m-au facut sa ma intreb ce cautam eu acolo, adica timp de mai bine de o ora am mers prin niste cartiere care aratau asa cam cum ar arata mahalaua Giulesti Sarbi dupa un atac al mortilor vii. Am regretat aerul curat si proaspat din fata aeroportului, am asudat linistit in geaca mea de piele si-am ajuns la hotel odata cu furtuna. Furtunile care preced musonul indoaie palmierii, fac sa pluteasca prin aer o multitudine de lucruri pe care nu le-ai fi crezut in stare sa zboare niciodata si transporta cateva basculante de praf si deseuri din muntii de gunoaie pe care-i intalnesti la tot pasul.
Hotelul giugiuc, desi dupa cum aveam sa descopar a doua zi, situat intr-o mahala imunda a orasului. Mi-au dat pana si o brosura care spunea ca, in nici un caz si sub nici un pretext, sa nu pun gura pe apa de la robinet si ca, pentru spalatul pe dinti am apa imbuteliata in camera. Asta nu m-a surprins ca citisem si-mi spusesera si colegii motociclisti de pe forumurile indiene (dealtfel, indienii, desi foarte patrioti, sunt si extrem de sinceri si corecti atunci cand furnizeaza o informatie, cel putin asa mi s-a parut mie). Problema e ca reteaua de apa a fost facuta cu mult timp in urma de inginerii englezi si ca din cauza ca e atat de veche si gaurita, trebuie sa lucreze la presiune joasa, ceea ce favorizeaza infiltratiile de bazdaganii din reteaua de canalizare si prin urmare nu se bea ca face buba mare.
Ray Ban sa traiasca
Pe de alta parte, calatorii intrepizi de pe forumurile de calatorie spun ca e ok sa o bei si ca dupa ce timp de trei zile nu vei mai fi decat o palida si mirositoare imitatie a ceea ce ai fi putut fi daca ai fi avut holera, dizenterie si boala lu’ Calache in acelasi timp, te vei fi imunizat. Cum, desi gras, n-am vrut sa experimentez o asemenea cura agresiva de slabire, am ales sa fiu delicat si sa ma spal pe dinti cu apa din sticla (a se verifica sigiliul, mai ales cand se cumpara de pe strada, de la cate o taraba cu 3 sticle pe ea) asa ca n-am avut placerea de a incerca faimosul „Delhi Belly”.
A doua zi, am parasit hotelul, m-am minunat de cartierul in care dormisem, am „urcat” la metrou (metroul e partial pe sub pamant si partial pe sus), am luat aminte la afisele omniprezente care stipulau ca scuipatul se pedepseste cu o amenda de 200 rupii (la ora aia, un dolar insemna 65 rupii asa ca nu mi-am facut probleme cum ca, daca-mi vine sa borasc prin vreun colt o sa ma ruinez platind amenzi) si m-am dus direct la locul de unde citisem ca se iau autobuzele care ma interesau pe mine. Am gasit birourile, am cerut bilet si dupa ce mi s-au enumerat variantele, din snobism am ales-o pe cea numita „Volvo Luxury Coach with air conditioning” (celelalte fiind cele pe care le vezi in filmele indiene, unde se calatoreste pe acoperis, impreuna cu gaini, tapi si alte alea, timp de 36 ore) care, am fost asigurat ca in numai 15-17 ore nu va avea ce intelege din cei 600 km pe care-i aveam de parcurs.
M-am bucurat si mi-am pus in gand sa nu uit sa inghit un pumn din pastilele pentru rau de autobuz cu care ma dotase sotia inainte de plecare. Mi-am propus sa imbuc ceva si cu gandul la emisiunile lui Zimerman de pe Travel Channel, am purces sa caut ceva street food. Dupa catva timp si ceva tarabe d-alea, am concluzionat ca poate e mai bine sa nu mananc avand in vedere drumul cu autobuzul, asa ca mi-am mai luat cateva sticle de apa si m-am suit in caleasca . Abia atunci am inceput sa inteleg de ce autobuzul „express” urma sa faca 17 ore, pai 2’5-3 ore i-au trebuit doar sa iasa din oras, prin traficul absolut fascinant (sunt multe filmulete pe youtube, chiar va recomand cu caldura) si dupa ce am trecut pe langa nenumarate mormane de gunoi din care se hraneau gainile, porcii, vacile sfinte, ciori, starci si ceva sobolani, am hotarat ca, pentru o perioada determinata, voi experimenta bucuriile vegetarianismului (si m-am tinut de promisiune, pot sa spun acum, cu mana pe inima, ca viata fara friptura isi pierde din farmec, dupa o saptamana visam sarmale si dupa a doua as fi ucis fara remuscari pentru un mic din piata 16 Februarie).
Dar sa revenim la trafic, nu m-am plictisit nici macar o clipa, impartit intre dorinta de a ma teleporta intr-un tank si cea ce a urla de spaima de fiecare data cand, as fi putut sa jur, ca o coliziune cu unul din miile de camioane, biciclisti, motociclisti, scuteristi, pietoni, elefanti, ricse, nu mai putea fi evitata. Dar asa cum stim, romanul e adaptabil asa ca atunci cand am constatat ca prima banda a autostrazii e folosita de vehicule care vin din sens opus, ca pe marginea autostrazii, practic continuu, sunt tot felul de dughene, de dhaba (un fel de cotet-restaurant), case sau service-uri auto si ca nu-i nimic nefiresc sa intalnesti biciclete incarcate cu bidoane, baloti de tesaturi, lemn de foc sau 2-3 persoane, pe banda din mijloc, m-am linistit si am acceptat ca asa e normal sa fie. Ba chiar, atunci cand unul dintre soferi (pentru ca se tot schimbau diversi la volan) a anuntat ca o sa ne oprim la un „restaurant”, dupa care a executat o intoarcere dibace pe autostrada (nu prea e peste tot despartitor pe mijloc asa ca intorsul nu-i o problema, nici macar pe „autostrada”) si-a mers cativa km inapoi pe banda 1 a celuilalt sens, am apreciat indemanarea de care a dat dovada neucigand pe nimeni. N-a fost nevoie sa intreb unde e toaleta, cine a cunoscut in trecut buda din gara Golesti, intelege, asadar m-am afundat in desis. Nu, n-am mancat acolo, nici la urmatoarea oprire dupa care la a treia nu-mi mai era foame.
Si-am ajuns. Autobuzul te lasa fix langa piata din Manali, loc de mare caracter in ceea ce priveste mirosul, zgomotul si haosul generalizat. M-am trezit, tamp si cam nauc, sprijinind un gard din beton in spatele caruia era un munte de resturi din care mancau alene cateva vaci sfinte niste pungi de plastic. Cum nu stiam ce sa fac, mi-am aprins o tigare, dorindu-mi sa mi-o pot infige-n nas (in ianuarie imi propusesem ca de prin mai asa, sa ma las de fumat ca sa nu am probleme cu aerul rarefiat din munti, in iunie imi propusesem sa ma las totusi de fumat cu cateva zile inainte de plecare si chiar nu fumasem de cateva zile dar in momentul ala mi s-a parut ca fumatul n-ar fi chiar prima mea prioritate) si-am incercat sa patrund mecanismul prin care o ricsa (d-aia jumate scuter care prin alte tari se cheama Tuk-Tuk) putea fi dobandita. Dupa 10 minute am inteles ca atu-ul meu aveau sa fie anii tineretii in care invatasem sa lupt pentru un loc pe scara autobuzului 300. Asa ca, am facut ce facea toata lumea si n-as vrea sa intru in amanunte stanjenitoare dar actiunea a implicat imbranceli si aruncarea sacului peste capetele altor calatori, direct intr-o ricsa care se taraia p’acolo.
„Vashisht” am spus, cu un aer de cunoscator si „go” am completat atunci cand soferul a incercat sa comunice cu mine, asa ca soferul, pesemne a crezut ca nu-s prima oara prin zona si ca n-are rost sa incerce sa ma arda la tarif. Cartierul asta, Vashisht, e cumva intr-o margine de Manali, cocotat pe coasta muntelui, accesibil pe un drum ingust cu calitate de poteca. Stiam ca acolo vreau sa ajung pentru ca-mi dadusera indicatii prin e-mail baietii de la care urma sa inchiriez motocicleta. Nu stiam dar aveam sa aflu ca, daca Manali e capitala mondiala a iubitorilor de canepa indiana, Vashisht e cartierul general, sediul central al cunoscatorilor, calatorilor, back-packerilor, aventurierilor din lumea intreaga. Acolo am ajuns si-am luat la pas strada marginita de dughene cu haine, carciumi care mai de care mai improvizate, cladiri darapanate cu nume pompoase cum ar fi „Valley View Hotel” pe care l-am si ales ca resedinta temporara a urmatoarelor cateva zile.
Receptionerul/om de serviciu/bell boy/spalator si bucatar, deosebit de amabil, mi-a comunicat pretul si mi-a inmanat cheia de la camera spunandu-mi ca e ultima si ca e la parter. Dupa ce m-am intors si i-am comunicat si eu ca prin „valley view”, un profan ca mine intelege „vedere catre vale” si nu vedere catre un perete de stanca aflat la fix 5cm de geam, mi-a zambit complice si mi-a spus ca tocmai s-a mai eliberat o camera de lux pentru care, pentru ca par un tip simpatic, n-o sa ma taxeze suplimentar, chiar daca are si balcon si m-a invitat sa-l urmez. Camera dadea spre vale, avea balcon, n-avea asternut pe pat dar in schimb salteaua era deosebit de jegoasa. Inocent, m-am gandit sa-i semnalez detaliul, chiar daca nesemnificativ, moment in care am avut un schimb de replici:
-There is no sheet on the bed.
-No sir, no shit, clean hotel!
Asa ca am acceptat cu recunostinta camera. Un detaliu picant, in baie, priza de la boiler se afla fix sub para de la dus (dus fix, adica o teava care iesea din perete) asa ca, de fiecare data cand am folosit dusul (in general cu apa calaie sau rece ca se cam taia curentul) am avut asa, o senzatie stranie.
N-am mancat si m-am culcat, a doua zi urmand sa inceapa marea aventura.
Pentru ca am ras si ne-am distrat destul, azi am mers sa vedem un film de groaza, The Forest sau Padurea Blestemata.
Povestea e simpla, Sara (Natalie Dormer) ajunge in Japonia pentru a-si cauta sora geamana, Jess (interpretata tot de Natalie). Aceasta din urma intra tot timpul in belele, iar sora sa ii sarea intotdeauna in ajutor. De data aceasta Jess pleaca intr-o excursie cu copii de la scoala unde preda spre muntele Fiji si reuseste sa dispara in legendara si terifianta padure Aokigahara.
Sara porneste pe urmele surorii sale si, contrar avertismentelor primite, se aventureaza in padurea blestemata. Nu porneste singura in aceasta explorare, ci alaturi de un bun cunoscator al padurii Michi (Yukiyoshi Ozawa) si jurnalistul Aiden (Taylor Kinney).
Nu trece mult pana cand teama o va face pe Sara sa piarda contactul cu realitatea, aceasta incepand sa puna totul la indoiala. Nu mai stie cine ii este aliat si cine ii este dusman, nu mai stie ce este real sau ce este doar un produs al imaginatiei, singurul lucru cert este ca trebuie sa ramana in viata pentru a o gasi pe Jess.
Mi-a placut mult filmul asta!
Atat povestea cat si actiunea m-au tintuit bine in scaun si nu sunt sigura daca am mai respirat pana la finalul filmului.
Pe langa imaginile foarte misto si jocul impecabil al actorilor, mi-a placut ca m-am simtit implicata in actiunea filmului. Nu doar urmaream un personaj care este cel putin dezorientat, dar nici eu nu mai stiam ce sa cred! Eram la fel de confuza ca Sara.. e real sau nu? E the good guy sau the bad guy? Should I stay or should I go?
Am iesit cam perplexa de la filmul asta!
Mi-a mai placut ca nu e genul ala de horror plin cu imagini scarboase si aparitii bruste care sa faca sala sa zbiere. Nu o sa va mint, o sa tresariti de cateva ori, dar in majoritatea timpului o sa traiti in teroarea si in starea aia de dezorientare. Probabil o sa incepeti si voi sa sfatuti personajele sa nu faca anumite chestii, eu am obosit de cat le-am zis „nu te duce acolo”! Dar o sa va resemnati, nu asculta deloc!
Ah si inca o chestie, o sa iesiti de la film cantand Hello! Acum depinde de voi ce fel de oameni sunteti, daca veti canta Hello-ul lui Adele sau al lui Lionel Richie…
O sa vedeti voi de ce zic asta 🙂
Acestea fiind zise, pentru o doza de teroare si sperieturi, mergeti neaparat sa vedeti filmul The Forest – Padurea Blestemata.
Intra din 8 ianuarie in cinematografe si este distribuit de InterComFilm.
Sambata asta, 9 ianuarie adica, incepand cu ora 21.30 sau p’acolo, baietii care au infiintat de curand trupa Blame Hofmann vor mai sustine inca un concert tribute Tool.
Pentru ca anul acesta se implinesc 10 ani de cand Tool a lansat albumul 10,000 days si pentru ca baietii s-au saturat sa astepte un nou album, s-au hotarat sa strige adunarea catre toti toolheads autohtoni.
Stefan, Alex, Vlad si Vije, adica trupa Blame Hofmann, vor face tot ce le sta in putinta pentru a ne aduce cat mai aproape de experienta unui concert Tool.
Al doilea film vazut in 2016 cred ca are menirea unui sut in dorsalul acoperit de un nou strat de grasime, ca doar au fost sarbatorile, nah.
Pe langa faptul ca filmul este unul semi-biografic, o drama presarata cu putina comedie, eu zic ca Joy poate fi foarte bine incadrat si la categoria film motivational.
Eu una asa l-am perceput. Adica daca ea, Joy, o fata care avea toate premisele de a ajunge un adult dezastru, reuseste prin propriile forte sa se ridice dintr-un mare si mirositor c…. (metaforic, metaforic bineinteles), de ce nu am putea si noi?
Filmul Joy spune povestea personajului Joy care a crescut intr-o familie… disfunctionala e putin spus. De mica avea idei interesante, dar singura persoana care o incuraja sa isi materializeze aceste idei era bunica sa Mimi. Dar Joy a trebuit sa „supravietuieasca” separarii si apoi divortului parintilor, sa renunte la scoala pentru a-si ajuta mama, s-a indragostit si si-a intemeiat propria familie pe care a trebuit sa o intretina asa ca si-a luat un job oarecare, iar pasiunea si ideile inovative au picat pe ultimul loc.
Pana intr-o zi cand imprejurarile au facut-o sa puna piciorul in prag si sa faca ce stie ea mai bine sa faca, adica sa inventeze chestii. Drumul catre succes nu a fost unul lin sau presarat cu laude, but in the end, pasiunea, vointa si determinarea castiga!
Mi-a placut mult filmul! Mi-a placut povestea si cum a fost ea construita, mi-a placut ecranizarea, numai cadre superbe, mi-au placut mult personajele, foarte bine conturate, foarte diferite si foarte misto! Ah, si mi-a mai placut ca toata povestea lui Joy este spusa de bunica sa, Mimi. Cu caldura, dragoste si multa mandrie, exact cum ii sta bine unei bunici. You gotta love that 🙂
Mi-a placut si de Jennifer Lawrence, desi nu ma incearca prea des acest sentiment la adresa ei. Aici o interpreteaza pe Joy si ii iese foarte bine. Este puternica, expresiva si autentica.
Alt personaj interesant este tatal lui Joy, interpretat de Robert De Niro. De data aceasta in rol secundar, cu aparitii destul de scurte, De Niro nu mai este nici parintele mafiei, nici fost CIA, nici altceva spectaculos. Este proprietarul unui service auto care a incropit in spatele atelierului si un mic poligon de trageri numai sa nu dea faliment afacerea. Cu toate acestea fiecare replica si fiecare gest ii sunt tipice lui De Niro, mult sarcasm, umor…si privirea aia!
Si surpriza! La un moment dat apare in peisaj si Bradley Cooper in rolul lui Neil Walker, ceva om super bazat, care era acum directorul unui post tv care avea emisiune de tipul teleshopping. Se pare ca am vazut filmul asta chiar de ziua lui Bradley Cooper…trebuia sa ii cantam la multi ani?
La finalul filmului am oftat…
Nu imi mai ramane decat sa va recomand sa mergeti sa vedeti filmul Joy.
Intra din 8 ianuarie in cinematografe si este distribuit de Odeon Film.
Ps. daca nu ati inteles nimic din trailer sau daca acesta nu va convins, eu totusi va zic sa acordati filmului o sansa. Eu asa zic 🙂
Daddy’s home sau cum sa razi de doi tati care se poarta ca niste copii pentru a castiga atentia si afectiunea unor copii.
Filmul spune povestea lui Brad (Will Ferrell) care incearca cu disperare sa fie acceptat de cei doi copii vitregi ai sai. Cand in sfarsit sansele acestuia de a intra in gratiile celor mici cresc simtitor apare in peisaj tatal biologic, adica fostul sot al lui Sara (Linda Cardellini), nimeni altul decat Dusty (Mark Wahlberg).
Dusty este acel rebel care vine la pachet cu un motor puternic si cu geaca de piele. Este omul despre care s-au auzit povesti impresionante dar, cu toate acestea, ocupatia lui ramane un adevarat mister. El este omul care intoarce capete de cum paseste intr-o camera si care ii impresioneaza cu prezenta sa pana si pe cei mai de neclintit. Este de altfel si primul sot al lui Sara, o iubire puternica ce s-a stins din neseriozitatea si din lipsa de responsabilitate a lui Dusty.
La polul opus il intalnim pe Brad, omul matur si responsabil care si-a dorit de mult timp sa fie un sot bun si un tata iubitor. Are un job stabil la un post de radio, dar este si foarte apreciat de comitetul de parinti pentru ca se implica si intr-o multime de activitatile pentru copii, este antrenorul de fotbal de la scoala, este in echipa de cercetasi etc.
Din acest moment, intre Brad si Dusty porneste un adevarat razboi pentru afectiunea celor doi copii. Spre norocul nostru, acest razboi este presarat cu multe faze surprinzatoare si amuzante.
Fara sa dau niciun spoiler (pentru ca deja stiti asta din trailer) una din fazele tari ale filmului este acela cand Brad reuseste sa se infiga intr-un perete. Si continua sa aiba parte de tot soiul de patanii care mai de care mai tampite.
Will Ferrell si Mark Wahlberg sunt asa cum ma asteptam sa fie. Amuzanti, isi interpreteaza foarte bine rolul si construiesc frumos povestea. Dar va zic, mie mi-a placut mult de Griff (Hannibal Buress). Este absolut mortal! Are un umor absolut bestial, replicile ii se potrivesc atat de bine ca ma gandesc ca si le-a scris singur si ii ies pe gura cu atata naturalete ca n-ai cum sa nu razi cu lacrimi.
Trebuie sa recunosc, a fost si ceva ce nu mi-a placut. Inteleg si accept ideea de product placement, dar stii cum e, don’t rub it in my face! Puteam sa vad si singura ca omul conduce un Ford, nu trebuia sa inceapa filmul cu un speech ce suna a dealer auto. Si oricat de multi bani ar investi Red Bull in film, cred ca putea fi inserat mai bine intr-o alta scena decat la o petrecere de copii. Si vedeam Go Pro-urile si fara sa imi fie mentionate de nu stiu cate ori. Cred ca au incercat sa le prezinte la misto, dar mie totusi mi s-a parut urat. Cam la fel de urat ca aia de la ProTv cand iti lasa cadre de cateva secunde bune cu un pahar de Giusto in mijlocu’ emisiunii…
Daddy’s home/ Tata in razboi cu tata este o comedie usoara, perfecta pentru inceputul acestui an. Are de toate, poveste, actiune, situatii traznite si multe multe faze amuzante. Va recomand sa mergeti sa vedeti filmul asta!
Intra in cinematografe din 8 ianuarie si este distribuit de Ro Image.
Tot circula pe net un citat care mi se pare foarte tare: „Technology has a remarkable capacity to bring those far away much closer, while at the same time making those near us more distant”.
Tare adevarat si tare trist, nu tare misto!
Vad „fenomenul” asta zilnic, in metrou, in ratb, in club, la concerte, la masa, la birou, dar parca niciodata nu m-a intristat asa rau ca de sarbatori.
Am vazut de revelion atatia oameni care stateau de vorba pe facebook sau whatsapp cu diversi si ii ignorau complet pe cei de la masa. Se ignorau reciproc de fapt. Trimiteau poze cu paharul in care se topise gheata de mult pentru ca uitasera si de el. Faceau schimb de selfieuri si impresii. „Stai sa vezi ce melodie a inceput la noi”, „Sa vezi ce cocktail misto mi-am luat”, „Uite ce misto ne distram” (grup photo sent)…
Stau si ma intreb, daca e atat de misto persoana/persoanele cu care stai de vorba pe telefon, apoi de ce nu petreceri cu el/ea/ei/ele revelionul? De ce ai mai iesit cu astia daca nu schimbi nici macar un cuvant cu ei, in schimb ai incins telefonul ala?
La fel si in alte situatii, esti inconjurat de oameni, prieteni, cunoscuti, colegi de munca, whatever, stai frate de vorba cu ei! Vezi ce au de spus, ce mai fac, ce povesti au, glumeste, socializeaza…cine stie, poate se dovedeste ca-s chiar faini!
Lasa naibii telefonu’ ala pentru cand esti doar tu cu tine, te plictisesti si n-ai ce face!
Ce am facut eu de revelion?
Am lasat telefonul in pupitrul DJului (yeah, ‘cuz I can!) si am tzopait pana dimineata cu absolut toata lumea, colegi, prieteni, prieteni noi…
Adica exact ce fac mereu, interactionez cu oamenii care sunt atunci langa mine!
You might add that to your New Year’s Resolutions!
We use cookies to ensure that we give you the best experience on our website. If you continue to use this site we will assume that you are happy with it.OkPrivacy policy