Arhive categorie: Gulia neagra

Gulia are pareri puternice si o voce si mai puternica. Tot ce ne deranjeaza si ne supara, ne transforma din verde in NEGRU!

E doar o altfel de listă de dorințe

Cumva mereu reușeam să închei anul într-o notă pozitivă, chiar îmi amintesc niște ani care se terminau cu „wow, cât de tare a putut să fie anul ăsta!” sau pfoa, ce an plin!” 
Dar inevitabil a venit faza not that bad, but I have a good feeling about next year” sau faza se preconizează lucruri mișto pentru anul ce vine”, iar într-un final am ajuns la clasicul mai rău ca anul ăsta n-are cum să fie”…

Dar știți ce? Chiar are cum sa fie mai rau! Este din ce în ce mai rau și va continua în același stil!

Pe de-o parte pentru că avem așteptări din ce în ce mai nerealiste și ne dorim lucruri imposibile și improbabile peste care mai presărăm și mult overthinking.
Dar mai e și partea cealaltă, ne confruntăm cu probleme din ce în ce mai grele și mai complexe (fie datorită înaintării în vârstă care aduce după sine noi obstacole, fie datorită minunatului climat politico-economic global), unde mai pui că acum apar alte valori și priorități? Șoc și groază, fericirea se măsoară în like-uri, iar vorba aia cu „multă lume, puțini oameni” e mult prea actuală. Suntem mai egoiști, alergăm după lucruri și nu ne interesează pe cine călcăm în picioare în tot acest timp…

Evident, nu este cazul meu, am auzit de la alții 🙂
Bonus: persoanele de față se exclud!

Totuși cred că sunt și câteva lucruri pe care le putem face ca pe 31 decembrie când tragem iarăși linie să vedem și alte nuanțe în afară de cele de gri. Mi le-am scris într-o notiță în telefon pe când alții compuneau cu patos mesaje cu „fie ca”. Mesajele au trecut pe lângă noi, poate ideile de mai jos vor produce o schimbare, cât de mică, în noi!

DO NOT WASTE ANOTHER SECOND!

Din (ne)fericire nu trăim ca în filmul In time (2011), nu avem un ceas în mână care ne arată cu maximă precizie cât timp mai avem de petrecut pe lumea asta și nici nu vedem ce efect are fiecare acțiune a noastră asupra acestui timer.
Ne place să amânăm lucrurile sau să le lăsăm pe mâine și să rezolvăm acum ceea ce ni se pare urgent. Dar dacă mâine nu mai vine?
Ia-ți bluza aia pe care ți-au picat ochii! ACUM!
Ia bilete la concertul ăla la care visezi! ACUM!
Fă poza aia!
Scrie-i, vorbiți, ieșiți la cafea! ACUM!
Hug! ACUM!

Da, așa este, am mai scris un articol în care insistam pe ideea de ACUM și chiar credeam că mi-am însușit teoria. Până mi-a fost demostrat că nu făceam tocmai asta. Trăiam cu impresia că mai am timp până la pensie să refac legătura sau măcar până când fiecare va avea copii, iar atunci vom lăsa trecutul în urmă pentru ca ei să crească împreună, așa cum am facut și noi. Numai că nu vom mai avea ocazia asta…

TRUST NO ONE YOURSELF!

Cred că expresia asta este self-explanatory, dar vreau să îi mai aduc o completare mică.
Este foarte bine și sănătos să te înconjori de oameni de încredere, de oameni care te ridică și te susțin, dar mai important decât toate este să ai maxim de încredere în tine! Acordă-ți meritul cuvenit! Nu te îndoi de forțele și abilitățile tale! Nici nu banuiești ce talente se ascund după bariera aia de lipsă de încredere.
Iar când vine vorba de alți oameni, cercetează, nu crede! Dintr-un motiv care mie îmi scapă, unii oameni aleg să facă rău chiar și atunci când binele le-ar aduce mult mai multe beneficii.

IF SOMETHING DOESN’T FEEL RIGHT, IT PROBABLY ISN’T

Ideea asta se leagă cumva și cu încrederea de mai sus. Se întâmplă uneori ca ceea ce simțim și raționamentele logice să nu coincidă întocmai și atunci apare întrebarea: now what? Ce faci? După cine te iei? Cine câștigă meciul gut feeling vs. brain?

Evident că m-am luat după creier, că doar nu are atâția neuroni degeaba!
În final, cine s-a dovedit că avea dreptate? Aud? Gut feeling! Al șaselea simț! Instinctul! sau cum vreți să îi spuneți.
Nu vă imaginați că acum merg cu gut-ul la înaintare, dar cu siguranță îi acord mai mult credit ca înainte și încerc sa cercetez și să înțeleg de ce simt ceea ce simt.

PRIORITIES, PRIORITIES, PRIORITIES.

Am primit în urmă cu câteva luni întrebarea „ce e cu adevărat important pentru tine?„. Și după ce mi s-a topit ușor, ușor zâmbetul de aparentă fericire de pe chip, s-a instalat the deep thinker mode și practic de acolo s-a schimbat totul.

Acum dacă mă întrebi, cred că prioritățile noastre sunt total anapoda! Cât de anapoda? De-a dreptul inversate!
Pe primele locuri se află lucrurile care ar trebui să fie ultimele ca importanță, iar pe ultimele locuri sunt fix chestiile care dau frumusețe, sens și greutate vieții.
Gândește-te la ce îți dorești în viața asta, gândește-te care își sunt planurile și visele, gândește-te la personele cu care vrei să îți petreci timpul… chiar merită să îți consumi toată energia pe o serie de lucruri care nu fac parte din categoriile astea?

START WISHING THE CORRECT WISH.

Am aflat pe pielea mea că, uneori, dacă îți dorești ceva cu adevărat și îți canalizezi bine energia și gândurile, universul, bărbosul, soarele, luna și cine mai preia hățurile pe la centrul de comandă, face cumva și, după ce aștepți pe fir o grămadă, reușește să pună lucrurile în ordine. But apparently dacă nu ai specificat până în cele mai mici detalii cum stă treaba cu dorința ta…well, it’s on you!
Se dă următorul exemplu simplu: se face că îmi doresc tare, tare un Mini Cooper, undeva pe la pensie probabil că o să-l și am. Dar ce mă fac că mi-am dorit așa tare, tare Mini-ul ăsta, că am uitat să menționez și detaliile care pentru mine erau by default, dar totuși la fel de importante? Și iată-mă pe mine acum, la pensie, cu un un Mini non-verde (chiar gri, bleah) și modelul ala luuung cu uși ca de dubă la portbagaj (bleah).
Dau exemplul ăsta ca să nu intru în povești interminabile…
„Nu uita, Gulie, data viitoare să zici onest și de încredere, că noi aici avem treabă, nu stăm să citim și setările implicite!”
Ok, boss!

Și ca dorință bonus, poate n-ar strica să facem și ce au scris băieții/fetele acum câțiva ani pe chestia aia de metal de pe Calea Victoriei: pune suflet!

În încheiere, vă doresc să vă construiți un an mai bun!

Și dacă aveți vreun sfat, dați-mi și mie de veste!

5 semne ca locul tau nu e in Vama

Dupa o vara petrecuta in Vama (in weekend 100% in Vama, in timpul saptamanii doar cu gandul), pot spune ca am vazut multe, destule chiar, cat sa vin cu urmatorul sfat: Vama nu e singura statiune de pe litoralul romanesc, mai sunt 14 statiuni, dintre care 2 care ar putea sa-ti fie chiar potrivite. Uite 5 semne clare ca locul tau nu e in Vama Veche:

1. Grija ta cea mai mare e sa nu iti uiti placa acasa. Iti place sa arati mereu super aranjata, ti-ai ales cu mare grija hainele pe care le porti azi si beach waves sunt numai alea pe care ti le faci tu, asta, desigur, daca nu cumva parul perfect drept este cel care iti sta cel mai bine… asa ca ar fi chiar tragic sa iti uiti placa sau odulatorul acasa.

2. Melodia ta preferata e creata in intregime pe laptop (nici nu mai vorbim de cealalta categorie muzicala, stii tu care). Ii stii pe oamenii aia care isi rup unghiile si buricele degetelor cantand la chitara? Sau pe aia de fac cardio la fiecare concert? Da, da, tobosarii. Ce fraieri, dom’le! Uite ce frumos da Dj-ul cu mana in aer!!! Citește în continuare 5 semne ca locul tau nu e in Vama

Piscotareala a murit. Traiasca piscotareala!

Nu stiu cum sunteti voi, dar eu nu mint frate! Imi place sa cred ca lumea ma stie drept o persoana sincera si onesta. Sunt sincera din principiu, dar si pentru ca nu imi iese sa fiu altfel!

Oricat as incerca, daca bluza aia te face baba, vei afla de la mine fix asta! Poate ai dat multi bani pe ea sau ai primit-o cadou de la o persoana draga, in cazul asta voi incerca sa iti transmit mesajul asta ceva mai subtil…dar mesajul e acelasi: bluza aia te face baba…sau mos, dupa caz!

Oricat as incerca, daca fotografia cu care te lauzi pe tot internetul mie mi se pare boring, iti voi spune fix asta! Sau poate are culori naspa, contrastu’ dat aiurea sau nici incadrarea nu e cea mai reusita…iti voi spune parerea mea! Parerea mea subiectiva, alta n-am! Nu m-am nascut robot, nu’s nici expert, vad si analizez prin propria mea prisma! O prisma slefuita in urma unor ani si trecand prin anumite experiente, o prisma care a luat o anumita forma si „arunca” niste raze din niste spectre…ca asa e ea!

Nu o sa reusesti sa imi cumperi onestitatea nici cu un cupcake, nici cu un super dslr…nici macar cu un Mini Cooper!

Intreaba-ma azi cum mi se pare fotografia ta… daca zic naspa…si maine cu Mini-ul verde si decapotabil la poarta ma intrebi iar, vei afla ca Mini-ul e adorabil, dar poza tot naspa e!

Fie ca ma intrebi, fie ca descopar eu poza, opinia mea e aceeasi! Si cel mai probabil tot mi-as fi exprimat’o indiferent daca ma invitai tu sa imi spun parerea sau nu!

Eh, cum isi poate imagina cineva ca voi fi altfel in online?
Pana la urma, blogul nu e decat o extensie a mea in online. Iar eu personalitati multiple nu am..

Daca un prieten ma intreaba ce parere am despre X loc, Y bautura, Z vacanta sau W film, ii voi spune parerea mea, subiectiva, dar argumentata.

Tot pentru prieteni scriu si aici, chit ca ne cunoastem sau inca nu am avut ocazia!

De ce as scrie altceva decat parerea mea?

E ok daca nu esti de acord cu mine sau daca tie ti-a placut ceva ce mie nu.
La urma urmei suntem multi si diferiti si asta e un lucru bun! Nu avem toti aceleasi gusturi, aceleasi pareri, nu avem toti acelasi trecut si nici asteptari comune nu avem.

Ne aduc din cand in cand impreuna stiluri si preferinte asemanatoare. Scriu ce scriu pentru cei care la un moment dat au avut aceeasi preferinta sau acelasi interes cu mine.

E normal sa fie pareri diferite pe acelasi subiect! E chiar sanatos! Problema apare cand toata lumea striga la unisor acelasi lucru!

Am preferat pana acum sa nu ma implic in aceasta poveste cu iz de scandal pe tema bloggerilor si a piscoturilor…
E un cerc vicios si nimeni nu pare sa se trezeasca si sa iasa din trenuletul care se invarteste ametitor.
Oamenii de PR si marketing acuza bloggeri ca ar fi piscotari, ca alearga in permanenta dupa chestii gratuite si cadouri, iar bloggerii sustin ca se simt presati sa scrie „de bine” altfel nu vor mai fi bagati in seama.
In acelasi timp, aceiasi oameni de PR evita sa colaboreze cu bloggerii care isi scriu pe bune parerea de frica unor articole negative, iar bloggeri nascuti pentru piscot sunt astfel incurajati si „umflati”.

Nu stiu cati realizeaza ca asa isi pierd toti credibilitatea!
Cunosc atatia oameni care nu mai citesc bloguri pentru ca s-au saturat de articole artificiale, pareri false si postari platite.

Oare cat de mult te ajuta pe tine ca om de PR sau ca brand o adunatura de aplauze trase la xerox?
Oare nu iti este mai de folos o parere argumentata, sincera, venita de la o persoana credibila?

Eu am invatat un lucru, bloggereala adevarata necesita investitie, si de timp si de bani si de dedicare.
E adevarat ca ocazional ne bucuram de anumite „tratamente speciale”, ne place si noua sa ne petrecem serile pe la evenimente, sa fim bagati in seama sau sa primim cadouri. Insa nu am asteptat si nu vom astepta niciodata invitatie speciala sa ne spunem parerea despre ceva.
Fie ca am pornit sa descoperim locuri faine din tara asta, fie ca am umblat din bodega in bodega sa gasim locatii numa bune de iesit in oras, toate astea s-au facut pe cheltuiala noastra. Pentru ca ne place sa umblam si sa descoperim altfel de locuri, altfel de oameni, altfel de bauturi. Si ne bucura sa vedem ca exista interes pentru lucrurile care ne pasioneaza.

Si planuim sa continuam asa…

Dragi responsabili cu look-ul Bucurestiului

Dragi responsabili cu look-ul Bucurestiului (am zis „look” pentru ca sunteti voi asa moderni si in tendinte),

Voi cand concepeti, cand schitati, cand ganditi si aprobati un proiect nu va uitati macar un pic in jur sa vedeti cam cum sta treaba? Ce cladiri sunt in jur de exemplu. Ce stil arhitectonic au, ce materiale au fost folosite…care e treaba cu zona respectiva, d’astea!
Nu va uitati? Trantiti pur si simplu proiectul ca si cum ar fi in mijlocul pustietatii?

Asa faceti si cand va imbracati?
Nu stiu, dar eu am auzit despre ideea de a-ti asorta hainele inca de cand eram mica. Ma indoiesc ca este un concept care nu a ajuns si la urechile voastre si chiar as baga mana in foc ca aveti grija ca atunci cand mergeti sa prezentati un minunat proiect sa va asortati pana si lenjeria intima!

Intrebarea mea este de ce nu faceti proiecte care sa se integreze in zona in care le trantiti?
Inteleg ca poate aveati ideea aia de mult si poate chiar atata bine, felicitari! Dar parerea mea sincera e ca daca puneti planul ala in aplicare intr-o zona care n-are nicio legatura cu proiectul vostru v-ati facut mai mult rau decat bine!

Evident ca, desi am acest of de multa vreme, n-am facut mare tam-tam. Dar astazi chiar am ramas blocata in faţa celei mai noi si minunate frumuseti ale arhitecturii bucurestene.

Cand spun „Centrul Vechi” la ce va ganditi? La tencuieli fine, linii drepte, geamuri mari, balcoane din sticla si niste decoratiuni din metal? Sincer nici nu stiu cum sa descriu chestia asta, asa ca mai bine va uitati si admirati poza de mai jos.

Cladire noua in Centrul Vechi

 

Cladirea asta a stat mult timp acoperita pentru a fost in renovare. De fapt in reconstructie pentru ca asa cum zice Vali, era o cladire interbelica in stare foarte proasta care a fost demolata. Ati trecut probabil de multe ori pe langa ea, v-a deranjat praful, mirosul, galagia si prelata aia cu care au tinut totul ascuns.
Recent au terminat constructia si au dat prelata jos. Cred ca preferam sa vad prelata!

Ma intreb cum toate cladirile de pe strada Smardan au putut fi renovate conform specificului zonei, numai asta pare picata de pe luna?!

Ziceti si voi cum arata alaturarea asta?

Cladire noua in Centrul Vechi Smardan

Fratilor, avem istorie si inca indelungata (altii se chinuie sa si-o construiasca), avem dovezi ale acelor vremuri, avem cladiri frumoase, avem minti si idei sclipitoare si facem balarii de genul asta? De ce?
De ce ne sabotam noi pe noi?
De ce?

Cioburi, cioburi, mii de cioburi! Sau cum sa te distrezi si enervezi cautandu-ti de munca!

Daca sunteti in cautarea unui job, ma scuzati, dar ati cam bulit-o!

Urmaresc de ceva timp fenomenul asta si nu chiar total dezinteresata. Mi-am facut prin vara conturi pe cele doua minunate site-uri de joburi ca poate sare vreo oportunitate. Am bifat acolo ce domenii ma intereseaza (marketing, publicitate, relatii publice…d-astea) si am citit fiecare newsletter de la ei…si ce sa vezi? In fiecare dimineata cand scrollez printre joburi imi dau palme.

De ce?

Pai, in afara de faptul ca nu am reusit sa dau peste un anunt demn de a apasa butonul „aplica”, descopar in fiecare zi cel putin un anunt care ma face sa imi pun intrebari serioase cu privire la „sanatatea” angajatorilor.

Ok, n-ai o firma tocmai wow, poate e si putin shady, dar cum naiba supravietuiesti cand nici macar un anunt de angajare nu stii sa faci?

Sa lasam generalizarile si sa va arat cateva exemple absolut epice:

1.Uite cativa angajatori foarte hotarati!

job1job2

2. Chiar va rog sa imi treceti asa in cartea de munca!

job3

3. Parca il si auzi: Tic-Tac-Tic-Tac…

job4

4. Alti angajatori sunt foarte prezavatori si organizati.
Jobul asta a aparut pe 15.08.2015

job5

5. Astia chiar au sanse sa fi gasit oameni pe care ii cheama Adobe and so on.
La cate Mercedesa, Stralucirea si la cati Superman avem in tara asta…job6

O sa va dau totusi si o veste buna: apar joburi si acolo unde nu credeai ca vei vedea vreodata! Iata:

job la mitropolie

Acum aproape un an, Gulia a avut o conversatie misto si amuzanta cu prietena ei Levantica (hehehe). Radeam atunci de oferta de joburi si mai ales de textul in sine al anunturilor. De la texte pline de greseli si pana la chestii absolut mirifice si totusi reale. Distractia la limita depresiei s-a concretizat si intr-un articol, pe care va invit sa il cititi, e chiar aici!

Acestea fiind zise, va urez multa bafta!

Daca ati dat si voi peste niste anunturi cel putin epice sa imi spuneti si mie, chiar sunt curioasa!

Aproape si totusi atat de departe

Tot circula pe net un citat care mi se pare foarte tare: „Technology has a remarkable capacity to bring those far away much closer, while at the same time making those near us more distant”.

Tare adevarat si tare trist, nu tare misto!

Vad „fenomenul” asta zilnic, in metrou, in ratb, in club, la concerte, la masa, la birou, dar parca niciodata nu m-a intristat asa rau ca de sarbatori.

Tehologia ne tine la distanta

Am vazut de revelion atatia oameni care stateau de vorba pe facebook sau whatsapp cu diversi si ii ignorau complet pe cei de la masa. Se ignorau reciproc de fapt. Trimiteau poze cu paharul in care se topise gheata de mult pentru ca uitasera si de el. Faceau schimb de selfieuri si impresii. „Stai sa vezi ce melodie a inceput la noi”, „Sa vezi ce cocktail misto mi-am luat”, „Uite ce misto ne distram” (grup photo sent)…

Stau si ma intreb, daca e atat de misto persoana/persoanele cu care stai de vorba pe telefon, apoi de ce nu petreceri cu el/ea/ei/ele revelionul? De ce ai mai iesit cu astia daca nu schimbi nici macar un cuvant cu ei, in schimb ai incins telefonul ala?

La fel si in alte situatii, esti inconjurat de oameni, prieteni, cunoscuti, colegi de munca, whatever, stai frate de vorba cu ei! Vezi ce au de spus, ce mai fac, ce povesti au, glumeste, socializeaza…cine stie, poate se dovedeste ca-s chiar faini!

Lasa naibii telefonu’ ala pentru cand esti doar tu cu tine, te plictisesti si n-ai ce face!

Ce am facut eu de revelion?
Am lasat telefonul in pupitrul DJului (yeah, ‘cuz I can!) si am tzopait pana dimineata cu absolut toata lumea, colegi, prieteni, prieteni noi…
Adica exact ce fac mereu, interactionez cu oamenii care sunt atunci langa mine!

You might add that to your New Year’s Resolutions!

tehologia

Vocea Romaniei?

Ce-au facut ma astia? Au inceput sa se premieze intre ei? A devenit industria muzicala o chestie atat de greu de patruns?
Maine-poimaine o sa vedem cum Vocea Romaniei va fi castigata chiar de…Moga!

Recunosc, a fost o surpriza placuta cand in blind-uri a aparut Cristina Balan, pe care ne-o amintim cu totii ca tipa aia simpatica din Impact.

Dar aici se opreste empatia mea!
Desi are voce si prezenta scenica si chiar are puterea sa ne incante pe toti cu aparitia si show-ul ei, nu mi se pare corect sa castige. A avut sansa ei, a avut anii ei de glorie, cu siguranta mai are cantari pentru ca renumele nu s-a sters, cu siguranta nu se afla in impasul in care se afla majoritatea artistilor la inceput de drum.

Nu era oare mai corect sa fie scos in fata si ghidat un incepator? Unul care promite mult, evident. Nu era oare mai corect ca un artist la inceput de drum sa se bucure de atata atentie si de o suma importanta de bani?

Repet, nu am nimic personal cu Cristina, mi se pare in continuare simpatica, consider in continuare ca are o voce faina….
Dar mi-as fi dorit sa castige o voce noua concursul asta, as fi vrut sa castige unul/una care nu stie ce ala e ala succesul, notorietatea…

Daca Cristina a sunat mai bine decat toti in concursul asta mi se pare si normal sa fie asa! La urma urmei, are ani de experienta in spate, ore de canto care au ajutat-o sa isi controleze mai bine vocea, atatea si atatea concerte care au invatat-o cum sa se poarte pe scena, sunt ani de experienta si se vad! Este totusi un profesionist, nu cineva care a avut ocazia sa cante in fata catorva oameni doar pe la karaoke.

Si care a fost primul lucru pe care l-a facut cu banii dupa ce a castigat? Si-a bagat postare sponsorizata pe facebook! Nice move!

castigator-vocea-romaniei-2015-vezi-cele-mai-tari-momente-video-din-show_1

Spune-i! Acum!

Avem multe talente, noi, oamenii. Multe dintre ele total absurde: avem talentul de a ne ascunde dupa deget, talentul de a ne pune prioritatile anapoda…si talentul de a realiza (constientiza) prea tarziu.

De ce alegem sa nu acordam atentia, timpul si aprecierea pe care ar merita-o cineva acum, in prezent, si abia cand nu mai face parte din viata noastra ne gasim toate cuvintele frumoase?

Eu cred ca ar fi cazul sa nu ne mai ascundem atat dupa deget si sa fim sinceri si deschisi!

Iti e dor de cineva? Spune-i!
Iti place cum vorbeste? Spune-i!
Iti place cum trece timpul cand esti cu el/ea? Spune-i!
Iti place cand va plimbati pana dimineata? Spune-i si mai ia-o/l la inca o plimbare!
Ti-ai amintit o intamplare de-a voastra! Spune-i, da-i sms chiar acum!

Bai dar SPUNE-I ACUM!

ARATA-I ACUM!

Acum pentru ca nu stii niciodata ce va rezerva secunda urmatoare!

De ce nu punem acum poza preferata pe facebook si nu scriem despre cat de misto e omul ala din poza? Acum, cat il pot cunoaste si altii! Acum, cand inca e aici! Acum, cand ar fi onorat! Acum!

Dupa, cu ce il mai ajuta?

Da, e normal, bine si frumos sa iti amintesti de un om si toate chestiile care il caracterizau si dupa ce acesta s-a mutat de pe aceasta lume, dar haideti sa incepem sa ne apreciem cat inca suntem aici!

Am inceput sa urasc enorm aprecierile venite prea tarziu. Reactionez negativ la reportajele de la stiri care prezinta viata unui om si realizarile sale si cat de frumos era omul asta…cand era in viata si se chinuia sa realizeze chestiile alea unde erati? Acum pana si radiourile care nu si-au mai schimbat playlist-ul de cand eram eu copil difuzeaza Goodbye to Gravity! In definitiv un gest frumos nu zic nu, dar cand oamenii aia s-ar fi bucurat mult sa fie atat de apreciati, cand se luptau sa isi promoveze muzica, cand orice cuvant de lauda ar fi insemnat enorm…unde erati?

Haideti sa ne spunem acum! Sa ne aratam acum! Acum!

Sa lasam orgoliile, what if-urile, „n-am timp acum” si alte scuze cretine!

Snoopy

Acest text nu are o tinta anume, nu trebuie sa se simta nimeni! Dar ar fi bine sa ne trezeasca pe toti!

Aere, lentile si blitzuri

Nu mai suport concursurile foto! Punct! Si semnu’ exclamarii!

Inteleg ca nu ai cum sa ai jurizare obiectiva la un concurs pe teme artistice sa le zicem asa, da’ subiectivism cu gust n-aveti?

Sa nu intelegeti ca mor io de oftica pentru ca nu am castigat la vreun concurs! Nici pe departe! Mor cand vad fotografii care ar trebui premiate, dar nu primesc nici macar o lauda si in schimb cele mai varza chestii sunt ridicate in slavi si castiga!

Turbez cand vad pe grupuri de fotografie chestii cu sute de like-uri si urale, iar cand apare o fotografie cu adevarat deosebita…cri-cricri-cri

Turbez si nu inteleg cum e posibil!

Sunt de acord ca toata lumea are dreptul de a posta acolo, de la incepatorii cu compacte si pana la cei mai dslr-isti profesionisti. Sunt de acord ca trebuie incurajati si sfatuiti cei la inceput de drum, dar ca nu iti strica opiniile celorlalti nici cand ai ceva ani de experienta.

Dar hai totusi sa ii laudam si premiem pe cei care chiar merita!

Ca sa nu mai vorbesc de chestii generale, hai sa va zic ce m-a deranjat azi.

Acum cateva saptamani pe un astfel de grup pe facebook s-a lansat un concurs. Pare-se ca un binevoitor avea de dat un obiectiv 55-300mm (adica un d’ala cu mult zoom mare) celui/celei care i’ar fi prins cel mai bine acesta scula (ma scuzati). Singurele directive erau urmatoarele „așteptăm cadrele voastre, 3 la număr de fiecare, NUMEROTATE, având ca temă ”Ce bine mi-ar fi prins un zoom…” De asemenea, țin să vă precizez că acest concurs este dedicat strict celor care au nevoie întradevăr de acest obiectiv, oferit cu titlu gratuit. Așa că, ne rezervăm dreptul de a trimite acest obiectiv unui membru care întradevăr merită și are nevoie de un astfel de obiectiv…”

Fara mai multe detalii sau reguli s-a dat drumu la concurs, fiecare a postat dupa cum a inteles si apreciat.

Citind apoi comentariile mai aflai reguli. Se pare ca daca ai avut tupeul sa iti pui watermark pe poze erai descalificat instant! De ce? Da, si eu ma intreb asta!

Apoi se dezbatea daca trebuia sa postezi poza decupata asa cum ar fi aratat daca foloseai acel obiectiv sau poza asa cum a iesit din aparat. Cumva nu m-am lamurit care era varianta corecta…si pare ca nu am fost nici singura. Cert e ca prima varianta era de-a dreptu absurda!

Apoi am decoperit ca binevoitorul a laudat pe cineva, cum ca ar avea cele mai bune fotografii inscrise in acest concurs, „numai ca ele nu au nicio legatura cu tema” – a declarat binevoitorul. Am sarit imediat sa caut acea persoana si pozele sale inscrise in concurs.

As vrea tare mult sa imi deschida si mie cineva ochii si sa ma lumineze cum sunt astea fotografii atat de bune?! Da, primele doua arata a doua fotografii de vacanta facute cu un aparat bun.

wtf - concurs foto
Foto: Selin Barbulescu (ca sa nu apara discutii)

Si nici nu inteleg la ce l-ar fi ajutat zoom-ul! Poate doar sa „stalk-uiasca” oamenii de pe strada!

Nu va mai arat alte poze ca nu o sa ma pot abtine si o sa ziceti ca sunt rea, hai sa va arat cine a castigat.

Foto: Teodora Ungureanu (din nou, sa nu avem discutii)
Foto: Teodora Ungureanu (din nou, sa nu avem discutii)

Prima fotografie, nu va mint, chiar imi place. I-am dat chiar si like atunci cand s-a inscris, chit ca nu mi se parea ca ar avea vreo legatura cu tema. Acum serios, poate sa imi spuna si mie cineva de ce i-ar fi prins bine zoom? Poza e frumoasa asa cum este, nu m-ar fi incalzit cu nimic sa stiu daca tipu’ se barbierise azi sau nu!

Si a doua imi place, clasic, cuminte, culori frumoase…dar va intreb din nou! Ce ar fi facut cu zoom-ul??? Poate macro, aia da! Dar zoom?

A treia nah, cliseu, si eu as vrea sa pot face poze mai faine la luna daca as avea lentila pentru asa ceva! Din motivu’ ala si eu am inscris in concurs o fotografie cu luna de la maare maaare distanta (recunosc ce naiba!).

Cui i-as fi dat eu premiul? Poate unul dintre cei doi, fotografiile astea m-au convins ca ar fi avut nevoie de un zoom si ar fi stiut si ce sa faca cu el.

 

Foto: Andra Axinte
Foto: Andra Axinte
Foto: Mihnea Tatu
Foto: Mihnea Tatu

I rest my case!

„Te iubesc mama”

Scurt, pentru ca, indiferent de decizia autoritatilor, doliul continua si sufletul ne e sfasiat cu fiecare anunt sinistru facut de medici. In afara de solidaritate, e nevoie de decenta si e nevoie sa ne gandim in fiecare clipa la cei ce lupta pentru viata. Din punctul meu de vedere, viata nu merge inainte ci sta, cu sufletul la gura, suspendata intr-o asteptare dureroasa (de aici titlul acestui text. Face referire la o marturie citita pe internet, marturie ce sper din tot sufletul ca nu e confirmata de realitate, e mult prea cumplita…).

Am trait deznadejdea atunci cand am vazut mortii intinsi pe trotuare, in decembrie ’89, am retrait-o in 14 si 15 iunie 1990, dar o asemenea durere in suflet si-o asemenea furie n-am mai trait pana acum. Si se amplifica, in fiecare clipa, cu fiecare suflet care ne paraseste.
Am participat, pentru ca am simtit, asa cum simt sute de mii de oameni, ca am o datorie, in primul rand pentru ca nu vreau ca acei oameni sa fi murit degeaba si in al doilea rand pentru ca, asa cum, atat de clar stiu sa ne-o spuna cei tineri si curati, nu vreau sa mai accept compromisul, minciuna, hotia, mitocania, dispretul, siretenia si multe altele.

Ma declar complet fascinat si uluit de aceasta generatie pe care, orbit de orgoliul celui cu „experienta de viata”, o consideram, daca nu superficiala, cel putin detasata de realitatile romanesti. M-am inselat ingrozitor dar niciodata n-am fost mai incantat de vreo greseala facuta. Incet, foarte incet incep sa le inteleg pe deplin furia, intransigenta, frumusetea, pentru ca mortii din Colectiv sunt exact ca ei, educati, inteligenti, curati si inimosi. Copiii astia, pentru mine, sunt ultima noastra sansa si n-am deloc de gand sa incetez sa-i sustin.

Acum cateva zile, in multime, cam in partea in care sunt cei mai galagiosi dintre manifestanti (cam diferiti de restul, care rest e tanar sau mai putin tanar dar tacut si indarjit), erau doua persoane care purtau o pancarta mare, galbena, cu o icoana lipita si-un text, „nimic nu se poate face fara Mine” (sper ca am tinut bine minte). Tin minte ca m-am dus cat mai aproape, pe de-o parte ca sa vad cine sunt cei care tin pancarta dar mai ales ca sa vad reactia celor din jurul lor. Bang, prima revelatie, nimeni nu le spunea absolut nimic, desi nu se poate spune ca vreun om din zecile de mii, n-ar fi observat-o.
A doua zi, de curiozitate, am cautat sa vad referiri pe diverse pagini mai mult sau mai putin ortodoxe, ca orientare religioasa, evident. Am fost, sincer, oarecum scarbit sa citesc „marturia” unuia dintre cei ce tineau pancarta respectiva. Era vorba despre fapte de vitejie, despre cum au infruntat urgia si-au infruntat ura celor ce-i inconjurau. Bang, a doua revelatie…

Am vrut sa subliniez acest moment pentru ca mi s-a parut un moment impresionant, care nu a facut decat sa intareasca ceea ce, numai cine nu vrea, nu intelege si anume ca nimeni nu-l reneaga pe Dumnezeu ci pe pretinsii lui trimisi, capii Bisericii Ortodoxe Romane si pe toate fetele bisericesti ce s-au indepartat (eufemistic vorbind, practic n-au fost niciodata apropiati) de cuvantul Lui.

Mai sunt multe de spus dar, asa cum spuneam la inceput, momentul e ne gandim la cei ce lupta pentru viata, sa-i plangem pe cei ce au pierit nevinovati si sa-i sustinem din toate fortele pe acesti tineri minunati care sunt in curs sa realizeze cea mai frumoasa revolutie.

Ne vedem in Piata.