E bine ca au inceput oamenii sa se rascoale impotriva abuzului de coloana oficiala dar oare, judecand dupa frenezia cu care incearca sa se strecoare, multi, in trafic, inghesuindu-se in urma cate unei salvari care-si face grabita loc prin marea de masini, n-o fi vorba mai degraba de invidie decat de indignare?
Nu stiu cum se intampla, dar pe oriunde ma duc, tre’sa fie ceva cu alcool. E clar un facut, pentru Gulia&tonic I mean 🙂
Azi de exemplu am fost impreuna cu Daniela si Emil la Conferinta de Marketing Cultural organizata de cei de la Konzept Consulting. A fost foarte fain sa decopar OMUL care a venit cu IDEEA, care idee dupa multa munca si cu multa pasiune si daruire s-a transformat in ceva maret!
L-am cunoscut pe Cristian Chiriac pe care il stiam pentru Festivalul International de Teatru de la Sibiu, insa azi am aflat cate alte multe lucruri frumoase a facut. Voi stiati ca „Faust” in regia lui Silviu Purcarete este apreciat la nivel internationat si ca imediat ce sunt scoase la vanzare bilete se vand aproape instant? Nici eu, am aflat azi de la cel care are grija de viata culturala a sibienilor.
Am cunoscut-o pe Chris Simion si am aflat cum a pus pe picioare Festivalul International de Teatru Independent Undercloud si ce obstacole intampina an de an.
De asemenea, l-am cunoscut si pe Mihai Paun, cel fara de care Castelul Banffy de la Bonţida, ar fi fost un castel oarecare si nicidecum domeniul care gasduieste an de an Electric Castle.
Am cunoscut si cativa dintre oamenii din spatele brand-urilor sau agentiilor care sustin astfel de proiecte culturale si care ne-au dat si cateva tips&tricks pentru obtinerea de sponsorizari.
Insa la finalul conferintei a venit surpriza!
Staropramen ne-a pregatit o degustare de…bere!
Un domn somelier cu experienta de 23 de ani in ale degustatului de licori ne-a purtat cu gandul si cu simturile prin povestile celor patru tipuri de bere Staropramen: Premium, Unfiltered, Granat si Dark Beer.
Am invatat sa privim si sa apreciem altfel berea, am invatat cum sa o analizam, cum sa o mirosim si cum sa o degustam.
Mi s-a parut interesant ca cehii au gandit berea pilsner (berea blonda) ca un aperitiv inainte de masa, precum whisky-ul sau vinul sec. Si mi-a mai placut ca cei de la Staropramen nu s-au limitat la clasicele 3 tipuri de bere si au creat-o si pe a patra: Granat, care este un lager caruia i s-au mai adaugat cateva tipuri de malt “speciale” pentru o culoare mai inchisa si un gust mai putin mai amar si caramelizat.
Si acum, daca ar fi sa aleg intre cele patru…ar fi cam dificil! Ok, nu imi place berea neagra in general, deci am ramas cu trei variante. Ok, lupta se da intre nefiltrat si granat!
Ma decid tura urmatoare 😀
Toooata facultatea, dar absolut toti cei 5 ani de facultate nu am calcat la acest festival al studentilor. De ce? Sincer, cred ca de fraiera. Dar sa trecem peste pentru ca imediat cum am terminat studiile, m-a lovit…nostalgia sau …ceva. Realismul!
Asa ca anul trecut am fost pentru prima data la uniFEST, a cantat Vunk ^_^
Si sincer mi-ar fi placut sa merg in anii de studentie si sa ma pot bucura de toate chestiile faine pe care le ofera uniFEST. In fiecare an organizatorii pregatesc si mai multe activitati misto, evenimente culturale si sportive, workshop-uri si concerte, toate sub deviza „Distractie gratis, nu degeaba”!
Voi, cei care inca sunteti studenti, intrati pe site-ul uniFEST si vedeti ce au pus in program organizatorii pentru voi! Tot de pe site puteti afla si cum sa intrati in posesia invitatiilor la concert!
Pentru ca acest concert, va fi un mega concert sustinut de Directia 5! Ne adunam cu totii in Beraria H, pe 17 noiembrie, incepand cu ora 22.
Iar voi, cei nostalgici asa ca mine, care ati incheiat-o cu ale facultatii, nu va intristati! There is still hope, cum ar zice poetul!
Gulia are special pentru voi cateva invitatii duble la acest concert!
Tot ce trebuie sa faceti este sa ridicati o mana in sus si sa strigati „eeeeuuuu”! Nu uitati sa va anuntati si in sectiunea de comentarii de mai jos, ca poate nu v-am auzit!
Acest lucru nu ar fi fost posibil fara mister Sorin Chineata!!! (sa speram ca de data asta nu se mai descalta)
Ne vedem acolo!
~~~
Programul uniFest il puteti consulta aici.
Ultimile noutati legate de festival le veti afla de pe facebook.
Stau si ma intreb, astia de lucreaza la/pentru Coca-Cola nu ies niciodata din casa? Nu se uita la filme? Nu vorbesc cu oamenii?
Si nu cred ca e o chestie de femeie vs. barbat asa cum a scris Eftimie.
I’m a woman, you know what I mean?! Si cu toate astea cand am auzit-o pe Morodan zicand cu atata pofta si naturalete m-a busit rasu’, bai un ras d-ala grav!
Daca e facuta intentionat, felicitarile mele! Ar trebui sa fie actrita!
Dar cumva ma indoiesc grav! Cred ca e o scapare gigantica a celor de la Coca-Cola!
De la ala care o filma, la ala care a montat…si tooot asa pana la ala care a pus clipu’ asta pe youtube!
Pentru cei care cititi debusolati textu’ asta, dati un play mai jos, va lamuriti imediat!
Eu una, am tot zis-o si o repet: astept remixul! Sunt absolut sigura ca cineva ii va vedea potentialul, dar spre deosebire de mine, are ureche muzicala si stie cum sa mixeze!
Tu acela, dai o bere mai tarziu 😉
Pe o zi ploioasa de toamna adevarata ce sa faca si Gulia? S-a dus la film horror! Si nu orice film, ci „The Green Inferno”!
Imi plac filmele horror (mai ales alea facute misto, hehe), ma uit la filme horror (din cand in cand, dar niciodata singura), dar acum a fost prima data cand am vazut genul asta de horror.
„The Green Inferno” nu e genul ala de film horror cu fantomitze, zombilici, posedati si alte lighioane din zona asta, este un „horror scarbos” daca imi permiteti sa fac astfel de categorii.
Fara sa vad trailer-ul sau sa citesc prea multe despre film, ma asteptam sa fie ingrozitor, sa stau toata seara si sa privesc podeaua!
Pe IMDB daca va uitati (da, are un scor micut, 5.6) o sa vedeti ca la violenta are scorul 10/10, la nuditate, 8/10. De ce n-are scor si pentru scarbos sau dezgustator? Pentru ca va zic eu, asa multa violenta nu am vazut, mai multa vezi la stirile de la ora 5! Unde o fi nuditatea aia de 8/10 ca am tot asteptat-o?! In schimb sange este gârlă!!! Pentru ca asa e la canibali, cu pofta!
Da, filmul se concentreaza in jurul unui grup de studenti activisti veniti din SUA in Amazon sa salveze padurea si tot ce adaposteste ea de un grup de dezvoltatori care zau daca stiu ce vor sa construiasca acolo in mijlocul pustiului. In fine, aia vor sa construiasca ceva acolo, studentii s-au legat cu lanturi sa opreasa buldozerele si sa salveze natura. Numai ca mai tarziu ajung sa descopere si ce altceva au mai salvat, anume un trib de canibali!
Care canibali, foarte prietenosi, i-au facut gratar si bling-bling, ca unii studenti aveau tatuaje frumoase!
E hai ca nu e asa de simplu filmu’, tre’sa treceti prin multe scene pline de suspans si rasturnari de situatie, prin chestii scarboase, prin scene dezgustatoare, prin unele amuzante ca sa ajungeti la The End-ul neasteptat. Adica nu ma asteptam sa se termine asa filmul!
All in all, daca stomacelu’ nu va e prea rezistent sau daca sunteti o persoana sensibila de fel va recomand orice alt film, dar nu asta! Eu, de bine de rau, am fost antrenata de bunii si frumosii mei prieteni studenti la medicina! Dupa sase ani de povesti cu disectii (pluuus pozeee, pai cum?), cazuri inedite, boli, scarbosenii, „The Green Inferno” a fost doar un fleac! Un fleac ceva mai mare ca era proiectat pe ditai ecranu’!
Pentru voi cei puternici si rezistenti care gustati genul asta de film horror va recomand sa mergeti sa vedeti filmul „The Green Inferno” sub numele lui romanesc „Infernul din Amazon”, cine stie cand mai apare ceva atat de scarbos! Dar mai intai verificati ca aveti 18 ani ca altfel faceti drumu’ degeaba!
Weekend-ul asta m-am intors de la mare cu pofta de munte!
Da, am fost la mare in octombrie! Cum a fost? Pai ce-ar fi sa va povestesc despre asta in urmatorul articol…
Revenind la povestea cu muntele.
Am zis ca vreau un loc cu apa si cu copaci imbracati de toamna. Ideal ar fi ca apa sa fie mare, ca un lac asa, si sa se reflecte in ea padurea colorata. Si-am gasit!
Lacul Satic este la vreo 3 ore de Bucuresti, in zona Rucar-Bran si mai exact Valea-Cheile Dambovitei.
La un moment dat, cum mergi dinspre Rucar spre Bran, din DN73 in localitatea Podul Dambovitei se face la stanga si se ajunge pe un drum neasfaltat, partial bun, partial cu gropi, dar practicabil.
Dupa cativa kilometri pe acest drum, dupa ce se termina zona de chei, pe partea dreapta veti vedea niste scari de beton. Abia dupa ce am ajuns acasa am aflat ca acele scari duc la Pestera de la Coltu Surpat numita si Pestera Ursilor (a nu se confunda cu mult mai vestita Pestera Ursilor din Apuseni, de la Chiscau). Pe noi scarile ne-au dus pana la o familie de catei simpatici, pestera n-am mai apucat sa o vedem.
Despre lac, numai de bine!
Pacat insa ca zona e locuita! Tooot mergi in speranta ca dai peste o zona pustie, nelocuita. Sa poti sa te uiti in stanga si sa vezi padure, sa te uiti in fata sa vezi padure, in spate padure si in dreapta padure si apa. Dar nu, vezi case, case, case. Unele mai mari si mai nepotrivite pentru locul ala ca altele. Toate casele aveau in curte ceva hibrid intre urs si caine! Niste animale imense, care considerau curtea lor tot satul. De atfel pasnice si prietenoase, dar nu si daca ai tupeul sa aduci si tu chestia ta blanoasa de acasa!
Si unde e atata civilizatie, este, in mod evident, si jeg! De exemplu, poza cu lacul ar fi fost incadrata cu totul altfel daca pe lac nu pluteau pet-uri si alte minunatii!
Cea mai tare chestie e ca accesul pe baraj e interzis! Adica te duci pana acolo, isi rupi masina prin hartoape, te enervezi ca nu gasesti niciun loc pustiu, gasesti un colt de lac, dar e plin de jeg, iar pe baraj nu poti sa mergi! Fix de unde s-ar fi vazut totul atat de frumos, padurea, lacul, Piatra Craiului!!!
Asa ca ne-am urcat frumos in masina si am zis ca daca tot suntem la o aruncatura de bat, sa vedem si Cheile Dambovicioarei. Mereu frumoase si impunatoare, cheile sunt si curate! Poate d-aia iti cer 2lei/persoana la intrare.
Dupa ce am trecut de nebunia de la Pestera Dambovicioara, am dat de ceea ce am cautat: natura! Si ne-a parut putin rau ca nu am venit aici direct. De la Brusturet sunt si cateva trasee care se pot face: La table (3h), Poiana Grind (3h), Cabana Pietricica (1.30h).
Asadar, daca sunteti in cautare de cazare in zona, mergeti in Satic, dar daca vreti natura si atat pentru o plimbarica, contrar intuitiei, luati-o spre zona arhi-cunoscuta! Foarte putini merg mai departe de Dambovicioara!
Pozele mai faine sa stiti ca le-am pastrat pentru albumul foto! Asa ca dati click acolo sau aici!
Asa cum va spunem si in primul articol marca Gulia&tonic, prima data cand ne-a venit ideea sa scriem despre „beuturici” eram, desigur, la un pahar de ceva pe undeva…nu imi sunt foarte clare detaliile, insa imi amintesc foarte bine cand a venit confirmarea ca „da, trebuie sa facem asta”!
Eram destul de obosite dupa o zi lunga, lunga (dar foarte misto, recunosc) la Websctock. Iesisem in ultima pauza a acelei zile, cumva teleghidate spre zona unde cei de la McCafe ne energizau mereu cu ceva bun.
Dar de data asta iesim din sala si observam ca in locul McCafe se instalasera cei de la Chivas! EVEN BETTER!!!
Ne-am mirat ca nu era nimeni! Dar nu aveam cum sa ratam asa ceva!
Am inceput prin a ne face poze cu sticlele gigantice de Chivas in timp ce unul din barmani ne ademenea cu cocktailuri pe baza de whisky. Apoi am inceput un debate, ca noi din experienta noastra stiam ca nu merge sa bei whisky altfel decat sec sau cel mult cu cola/energizant. Ca sa nu mai zicem ca ne era si mila de amaratul Chivas sa il lasam amestecat cu cine stie ce sucuri.
Dar barmanul a institat, stia el de ce e in stare!
La urma urmei avem un proiect de facut, deci sa ne punem pe experimentat!
Cred ca cea mai mare calitate a barmanului nu a fost ca a reusit sa faca niste bauturi absolut delicioase, ci ca a reusit sa ne ghiceasca atat de bine gusturile, incat, desi bautura Dianei era foarte buna, a mea imi placea muuult mai mult. Si Diana zice la fel, bautura mea era buna, dar a ei i-a placut mai mult! Felicitarile omule! Esti un adevarat talent!
Si ca un profesionist adevarat, nu ne-a dezvaluit reteta! Iar noi, dupa atatea pahare, tot nu ne-am dat seama ce punea in ele!
Cert e ca am avut noi grija sa le facem reclama de sa nu mai faca fata comenzilor!
Prima data cand ne-a venit ideea sa scriem despre „beuturici” eram, desigur, la un pahar de ceva pe undeva…nu imi sunt foarte clare detaliile, insa imi amintesc foarte bine cand a venit confirmarea ca „da, trebuie sa facem asta”!
Eram destul de obosite dupa o zi lunga, lunga (dar foarte misto, recunosc) la Websctock. Iesisem in ultima pauza a acelei zile, cumva teleghidate spre zona unde cei de la McCafe ne energizau mereu cu ceva bun.
Dar de data asta iesim din sala si observam ca in locul McCafe se instalasera cei de la Chivas! EVEN BETTER!!!
Si l-am luat ca pe un semn! Gata, scriem despre bautura!
Stim ca e destul de greu sa gasesti un loc fain in care sa iesi din casa, sa te poti bucura in voie de timpul petrecut alaturi de prieteni si sa mai ai si ceva bun in pahar!
Asa ca noi, cei de la SuperGulia.ro va vom ajuta!
Ne aruncam in necunoscut, in locatii mai mult sau mai putin celebre, in pahare mai mult sau mai putin incantatoare si va vom RECOMANDA locuri faine unde continutul paharelor sa fie la fel de fain!
Va spunem si ce locuri sa evitati, stati fara grija, Gulia vegheaza!
DAR, nu vrem sa ne intelegeti gresit!
Noi NU promovam consumul excesiv de alcool sau alcoolismul! NU!
Noi sustinem consumul resposabil de alcool si mai ales pe cel de CALITATE!
Ne recomanda experienta in „ale carciumaritului” si gustul fin 🙂
Daca stiti locuri faine, nu ezitati sa ne dati de veste!
Eu, Iulia, trebuie sa va marturisesc ceva: a fost pentru prima data!
Luni, 19 octombrie 2015 am vazut pentru prima oara un film indian! Mai vazusem pana acum secvente pe tv la vreo 5 minute asa (ca mai mult nu am rezistat), dar un film cap-coada si pe marele ecran, never!
Am fost la ”Bajrangi Bhaijaan”, tradus in romana ca „Puterea Credintei”.
Si, va zic de pe acum, desi m-am dus pregatita sa adorm sau sa fac caterinca tooot filmu’ (sau pana vom fi dati afara din sala), am ramas chiar placut impresionata de acest film! Mi se pare ca a avut tot ce ii trebuie sa fie un film bun: poveste, personaje bine conturate si interpretate, imagine, momente tensionate si momente amuzante.
Sa nu exagerez, au fost si cateva momente d-alea penale tipice filmelor indiene (cum si-a sters el Salman Khan lacrimile cu maneca de la tricou, tricou cu maneca scurta sa ne intelegem), dar mi se pare absolut normal sa fie, la urma urmei fiecare sa isi pastreze identitatea proprie, Hollywoodu’ ca Hollywoodu’, francezii ca francezi, romanii ca romanii si indienii ca indienii.
Am apreciat mult imaginile! Da, India e frumoasa (din anumite unghiuri), insa oamenii astia au tras niste cadre SU-PER-BE! Si nu-s atat faine pentru ca i-a ajutat peisajul, ci pentru ca le-au facut ei sa fie misto! Pai am vazut chestii pe care nu le-am vazut in filmele cu ditai bugete si nici in filmele cu mari directori de imagine! Pai e un cadru cand pleaca un tren si e noapte si un personaj ramane in urma trenului…TABLOU! Nu, nu personajul ramane tablou! Chiar si nelipsitul dans e filmat misto rau de tot! Nu o sa ma apuc sa descriu ca sa nu dau spoilere, dar si daca as vrea nu prea as avea cum sa redau in cuvinte imaginile faine din filmu’ asta! Deci trebuie vazut!
Mie, Diana, cel mai mult din filmul asta mi-a placut copilul. Alegerea unei fetite de o frumusete si o expresivitate deosebite ptr rolul lui Munni a fost geniala. Apoi, alaturarea celor doua caractere, el, Salman, barbatul frumos si puternic (da doamnelor, avem si ceva cadre cu muschi si patratele) caruia nimic nu-i sta in cale si copila fragila, neajutorata face ca impactul emotional sa fie foarte puternic…adica „sa plangi la filme indiene” isi pierde orice urma de bascalie. Avem parte si de nelipsita poveste de dragoste pura, in care banii nu conteaza ci doar sufletul lui mare si dorinta de a face bine cu orice pret.
Un alt aspect emotionant al filmului este toleranta religioasa. Pawan ( Salman) este un brahman autentic, nu acepta obiceiurile vecinilor musulmani ceea ce da nastere unor scene amuzante. Insa, aflat la ananghie, tocmai la ei gaseste ajutor. Actiunea se desfasoara in cadrul plin de culoare al pietelor indiene, avem parte si de un dans stil Bollywood, apoi ne poarta prin desertul Rajasthanului, iar la final, in Kashmirul inzapezit, intr-un peisaj a carui frumusete iti taie respiratia.
Pentru mine, Vali, prima data cand am vazut un film indian a fost prin ’86-’87, cand, plictisit de obisnuitele pelicule cu Margelatu’, comisarul Moldovan sau Piedone, am decis sa experimentez altceva si dupa cateva crancene dar absolut delicioase productii nord-coreene si nord-vietnameze, avand ca leitmotiv eroica lupta a popoarelor cu imperialismul putred, american, colindand bulevardul in cautare de altceva, am dat peste o coada imensa si imbarligata, ce se indrepta catre intrarea in cinema Capitol. Rula ” O floare si doi gradinari”. Stupefiat de fantastica cerere, mai ales ca pana atunci fusesem doar prin sali aproape goale, am stat vreo doua ore la coada si-am reusit sa prind bilet in picioare. Sala gemea de oameni si cred ca eram printre putinii care n-au inteles nimic din film, in afara de faptul ca un individ neatent a cazut pe niste scari si pe urma, la spital, doctorii i-au comunicat, pamantii, ca nu va mai putea avea urmasi pe cale naturala. Am concluzionat ca, in rostogolire, s-o fi lovit de vreun tarus, ceva, altfel nu-mi explic.
De atunci am mai vazut cateva productii marca Bollywood, mai ales prin autobuzele indiene sau prin diverse alte locuri. Desi am apreciat ca orice film indian, in afara de trairi si sentimente, are si mesaj educativ, in general avand legatura cu diferentele dintre caste sau cu casatoriile aranjate, nu pot spune c’am fost vreodata un fan. Pana azi :).
Recunosc ca nu ma asteptam la nimic deosebit, ba chiar ma incurajam ca macar o sa ma distrez pe seama scenelor in care actorii se straduiesc atat de mult sa transmita trairile personajului incat devin, pentru ochiul nostru obisnuit cu subtilitatile productiilor occidentale, oarecum caraghioase.
Ei bine, nu. Trecand peste calitatea exceptionala a cadrelor, peisajele spectaculoase, amestecul ametitor de culori, dansurile fabuloase si ritmurile delicioase, filmul asta m’a lasat mut.
Initial, cand am vazut ca Salman Khan, in afara de a fi actorul principal e si producator, mi-am zis ” aualeu, altu’ care’a baut dupa Sergiu Nicolaescu”. Ei bine, la sfarsitul filmului am plecat cu impresia ca Salman asta, abia acum cand a trecut si de partea cealalta a camerei de filmat si-a putut exprima adevaratele intentii, ca sa zic asa. Filmul ataca, in stil indian, unul dintre cele mai mari tabu-uri din regiune, relatiile indo-pakistaneze. Trebuie spus ca relatiile dintre India si Pakistan sunt cam la fel de cordiale ca relatiile dintre Coreea de Nord si cea de Sud, Israel si Palestina sau Irlanda Catolica si cea Protestanta, adica orice film al uneia din parti trebuie, conditie absolut obligatorie, sa infiereze regimul crud si nedemocratic al celeilalte. Salman Khan, in rolul unui tampitel cu inima mare, ataca cu tupeu toate tabu-urile, se lupta cu extremismul religios, denunta niste granite nascute din interese politice si geo-strategice.
Cum sa zic, e ca si cum in filmele alea ale lui Sergiulica, comisarul Moldovan, in loc sa-l pupe-n cur pe muncitorul comunist mustind de intelepciune ( tovarasu’ ala care-i dadea sfaturi, imi scapa numele) i-ar fi tras un sut in dos si i-ar fi spus sa-si vada de drum si sa nu se mai bage unde nu-i fierbe oala. Pur si simplu de neconceput.
Sincer, nu credeam ca o sa spun asa ceva dar uite ca o spun. Mi-a placut 🙂
Pentru toate astea, ma alatur Iuliei Vantur si spun „we love you Salman„.
Filmul „Puterea Credintei” este deja in cinematografe, iar noi va spunem ca e musai sa mergeti sa il vedeti!
Asteptam parerile voastre 🙂
Zilele acestea Parcul IOR imiplineste 50 de ani. Pentru ca am crescut aproape impreuna o sa incerc sa va povestesc cate ceva din tineretea lui.
Am citit comentarii pe net in care lumea se intreaba de la ce ii vine numele… Ei bine, da, oricat de incredibil ar parea numele lui vine de la Intreprinderea Optica Romana aflata in apropiere. Parcul a luat nastere prin anii 65-70, odata cu cartierul Titan.
Tot atunci s-a impus si construirea unui pod peste lac ( actuala strada Liviu Rebreanu) si prin 72-73 a fost introdus si tramvaiul. Se povesteste ca inaugurarea a fost facuta de ” tovarasul” in persoana, cu un tramvai tras de cai si plin de pionieri. Nu stiu daca e reala informatia. Amintirile ceva mai clare le am de prin anii „80 si se sfarsesc prin 90-91. Parcul IOR era impartit in doua: o parte, actualul Parc Alexandru Ioan Cuza era deja amenajat, cu insule, pomi, alei betonate si aceluia i se spunea Parcul IOR, cealalta, actualul parc Titan se numea simplu „Pe balta” si abia incepusera cateva lucrari. In IOR mergeam rar, uneori chiuleam de la liceu si ne plimbam cu barca pe lac, dar asta se intampla rar pentru ca daca se afla, iesea scandal la scoala (in fine, eram si tocilari si nu prea chiuleam). Pe Balta in schimb mergeam des, adica zilnic in vacante. Erau doar cateva alei amenajate, un inceput de loc de joaca pentru copii, pomii erau mici, umbra deloc. Toata vara ne-o petreceam pe Insula ( posibil sa fie Insula trandafirilor, avea niste boschete pipernicite de trandafiri). Nu stiu cum nu faceam insolatie, umbra nu era, creme cu spf nu erau, palarii nu aveam. Desi ne era strict interzis, faceam baie in lac. Parintii ne spuneau tot felul de povesti infricosatoare despre panza freatica a lacului care comunica cu cea din cimitirele din zona, cum sub apa se ascund bolovani si tot felul de fieratanii periculoase. Cert e ca nimeni n-a patit nimic in toti anii aia. Duminica, tot cartierul venea la plaja. Balta se umplea de familii iesite sa-si petreaca ziua la iarba verde.
Pentru noi, era mai nasol cu baia, sigur se gasea vreun vecin ” binevoitor” sa ne anunte parintii. Seara se transforma in promenada…toata lumea iesea la plimbare, asa neamenajat cum era. In urma lucrarilor ramasese un deal de pamant. Iarna se transforma in derdelus. Cand era suficient de frig si lacul ingheta zdravan, devenea patinoar in aer liber ( nu cred ca exisa vreunul oficial la vremea aceea). Bine, uneori se mai spargea gheata, dar nu-mi amintesc vreun final tragic. Si, daca vreodata auziti o poveste cu un pusti care a fugit de acasa si a locuit cateva zile intr-o salcie… sa stiti ca e adevarata.:)
Un articol de Diana 🙂