Dacă frunzuliţele Guliei au fost prin Sicilia, rădăcinile ei au rămas în ţară şi s-au hotărât să vadă Ceahlăul şi împrejurimile şi, în primul rând, să cucerească vârful Toaca.

Aşa că şi-au aranjat cazarea în Ceahlău, la doar 4 km de Durău, unde e mai linişte şi preţurile mai bune, într-o minunată locaţie, Vila Lavinia, unde te întâmpină gazde primitoare dar şi un pârâiaş în spatele curţii. Aici, pe mal, poţi asculta susurul lininiştit al pârâului din leagăn sau hamac, poti face un grătar, poţi juca badminton sau pur şi simplu poţi sta la un pahar de vin, bere sau doar la palavre cu prietenii până seara târziu pregătind excursiile de a doua zi.

În prima zi, după o lungă călătorie presărată cu scurte opriri la Miercurea Ciuc pentru a admira impozantul Liceu Aron Marton, sau la Ditrău a cărui catedrală se spune că îndeplineşte toate dorinţele şi la Topliţa pentru aprovizionare cu bere neagră, ne-am dezmorţit mergând într-o scurtă plimbare până la lacul Izvorul Muntelui.
Spre plăcuta noastră surprindere aici încă mai erau macii înfloriţi şi, chiar dacă zona nu excela la capitolul curăţenie, era căutată de cei care veniseră să-şi testeze diversele ambarcaţiuni, de pescari amatori sau pur şi simplu de cei care voiau să se răcoreacă în apele lacului. Şi, tot spre bucuria noastră, am constatat că ne putem aproviziona „pe plan local” cu bere neagră deşi în unele marketuri, ca să nu le zic dughene, ni s-a spus că nu ţin aşa ceva pentru că e „agresivă” şi nu se cumpără. Tot aşa, eram priviţi cu mirare că vrem să cumpărăm apă plată, mai ales că aveam în spatele curţii, cum treceai de pârâiaş, un izvor. Mofturi de orăşeni sensibili.

Pentru cine nu ştie, satul Ceahlău găzduieşte şi nişte ruine, pompos denumite Palatul Cnejilor, care a fost construit prin secolule XVII – XVIII de boierii din familia Cantacuzino, un loc încărcat de istorie, de legende şi poveşti cu blesteme, comori ascunse şi strigoi. Acum doar un loc pustiu, fără căutare, cu fragmente de ziduri de piatră şi turnuri lăsate în paragină, cu catacombe care se înfundă pentru că le-a cedat acoperişul. Păcat.

Pentru prima zi ne-am propus un traseu uşor, de încălzire şi testare a echipei: cascada Duruitoarea, la nici două ore de mers din Durău, prin pădurea Parcului Naţional Ceahlău. Apreciem, cu ocazia asta, eforturile celor care întreţin parcul, grija lor pentru a ne indica elementele de floră şi faună, hărţile zonei şi atenţionările vis a vis de curăţenie şi, menţionăm în acelaşi timp, faptul că intrarea în parc se face contra unei sume modice de 5 lei de persoană.
Cei care au mai fost la cascadă au spus că debitul e scăzut şi, implicit, şi zgomotul redus (de unde i se trage şi numele). Totuşi, căderea de apă de 25 de metri este impresionantă şi nimeni nu ratează să-şi facă poze cu ea de la bază sau căţărându-se pe stânci.
Cum dimineaţă, în drum spre Duruitoarea, la Mănăstirea Durău se făcea curăţenie, am amânat vizitarea ei pentru după-amiază. Ne-a primit acum curată, maiestoasă şi cu un chioşc de vânzare pentru gogoşi la poartă! Totuşi, picturile lui Tonitza şi Baba nu pot trece neobservate şi ne-au mangâiat sufletele după o zi obositoare.

A doua zi am plecat dis-de-dimineaţă hotărâţi să cucerim Toaca şi după o urcare susţinută, de aproximativ o oră, prin pădure, am ajuns la Cabana Fântânele unde ne-am odihnit un pic, am admirat peisajul şi am pornit mai departe către Panaghia şi Toaca, un drum accesibil şi celor mai puţin antrenaţi şi neechipaţi care vor să ajungă la Schitul Dochia, adică femei cu sacoşe de rafie în mână, copii în sandale şi burticoşi. Drumul e presărat cu plăcuţe indicatoare care spun ce vietăţi trăiesc în zonă, ne avertizează asupra pericolelor, sau ne dau indicaţii despre denumirea diverselor locuri, altitudinea lor şi coordonatele GPS. Felicitări, încă o dată, celor care administrează parcul.

Şi, uite aşa, admirând peisajul şi bucurându-ne de vremea bună am trecut de Cuşma Dorobanţului (1600 m) unde am admirat florile de colţ şi am mâncat afine şi frăguţe şi ne-am strecurat prin jnepeniş până la stânca Panaghia (1776 m) unde i-am aflat povestea. În scurt timp am ajuns la staţia meteo de la poalele vârfului Toaca, o zonă plină de floricele de munte divers colorate care ne-au încântat cu gingăşia lor. Urcuşul până pe vârf (1904 m) de aproximativ jumătate de oră, deşi pare greoi îţi oferă în dar, o superbă panoramă a întregii regiuni. De aici se vede foarte bine lacul Izvorul Muntelui, stânca Panaghia şi platoul şi crestele din jur. Şi aici am fost fericiţi să întâlnim pâlcuri de flori de colţ. Se pare că am fost norocoşi să avem parte de o zi senină pentru că, aşa cum am aflat, în majoritate timpului e ceaţă şi vreme rea.
Cum platoul de jnepeniş ne îmbia să ne pierdem prin labirintul lui ne-am hotărât să mergem la Schitul Dochia, un loc plin de încărcătură energetică şi spirituală dar care, după părerea mea, a pierdut mult în urma construcţiei de termopan absolut hidoasă.
În lumina blândă a amiezii întoarcerea ne-a oferit alte privelişti şi frumuseţi, o perspectivă superbă a lacului, a vârfului Toaca, a Panaghiei.

Obosiţi şi înfometaţi am descins la Total, o pensiune cu restaurant şi market din Ceahlău foarte ingenios decorată de un împătimit al motoarelor Harley, unde se mănâncă foarte bine şi au şi bere agresivă.

A treia zi a fost dedicată turismului religios şi cu ocazia asta am vizitat mânăstirea Petru Vodă, Secu, Sihastria, unde-şi doarme somnul de veci părintele Cleopa, şi Neamţ, frumoase fiecare în felul ei, încărcate de istorie şi legende dar şi de flori şi chiar palmieri. Mânăstirea Neamţ mi s-a părut pe departe cea mai frumoasă, cu combinaţia ei de piatră şi lemn, cu picturile vechi, nerestaurate, turlele înnegrite de vremuri şi fum, pline de pânze de paijeni. Interesant a fost şi muzeul din incinta mânăstirii unde, pe lângă cărţi, tiparniţe, veşminte şi picturi vechi trona aşa-zisă spadă şi coroană a lui Stefan cel Mare, elemente ce păreau că provin de la bazarul de afară (o clădire interesantă de felul ei, pe care scria că e librărie dar în care puteai găsi de la cărţi la brânză, dulciuri, sucuri, jucării, papuci…etc.).

Şi, cum nu puteam rata cheile Bicazului, la întoarcere am fost pe acolo şi, ca de fiecare dată când trec prin nişte chei, rămân mută în faţa frumuseţii lor. Stânci goale, ape repezi de munte, toate degajă o energie, o forţă ascunsă pe care vrei s-o iei cu tine. Zona, odinioară plină de căţărători experimentaţi, era acum plină de maşini şi de gură cască interesaţi mai mult de produsele din bazar, de mileuri şi tricotaje, de berze din ipsos şi mingii colorate.

Ziua, şi excursia, s-a terminat la Râşnov şi a lui cetate pe care, cu plăcută uimire, le-am vizitat, bucurându-mă că orăşelul anost şi cetatea ale cărei ziduri se surpau numai când le priveai s-a schimbat în bine, au fost refăcute, renovate şi ştiu să profite din plin de avantajele lor. Bravo lor!
Liftul pe plan înclinat care te transportă în nici două minute sus nu face decât să contribuie la un acces mai uşor al vizitatorilor de toate vârstele, oferindu-ţi în acelaşi timp şi o privelişte superbă asupra oraşului şi munţilor care-l străjuiesc: Bucegii şi Piatra Craiului.
Şi, ca să încheiem excursia frumos, ne-am oprit la poalele cetăţii Râşnov unde am mai servit însetaţi o „agresivă”.

The end!

Da, acest articol s-a încheiat cam la fel de brusc cum s-a terminat și concediul nostru!