Arhiva categoriei: Travel

5 chestii faine despre Borșa, Maramureș

Tocmai ce m-am întors din Borșa, unde am fost pentru prima oară în viața asta de Gulie. Am umblat, am vizitat, am descoperit, am stat de vorbă, am mâncat, am băut și iată ce chestii faine am aflat despre acest oraș din nordul țării:

1.Borșa este una dintre cele mai lungi așezări din țară. Măsurat de la un capăt la celălalt, orașul se întinde pe 52 km. Să te duci în vizită la neamuri e o adevarată excursie! Decât să te duci la magazin după ceva bun, mai bine te declari oficial la dietă! Sau iei bicicleta, așa cum am făcut noi cu superbitățile de fatbike-uri de la Pegas!

2. Cel mai vechi telescaun de două locuri, fabricat în România și care încă funcționează se găsește în Borșa. Este vorba de telescaunul care face legătura între Complexul Turistic și platoul Runc. Această instalație a fost pusă în funcțiune în anul 1986 și de atunci a funcționat neîntrerupt. Iar noi ne-am plimbat cu el 🙂

3. De 14 ani încoace, locuitorii și turiștii sărbătoresc Serbările Zăpezii, 2 zile de tradiții, distracție, voie bună, concerte, mâncare tradițională, concursuri și multă zăpadă.
Special pentru aceste zile am fost și noi în Borșa și faza tare e că de Serbările Zăpezii chiar a nins! A nins ca în povești mai bine de 24 de ore! Ce poți să îți dorești mai mult?!
Skiorii s-au bucurat de un strat proaspăt de zăpadă, copii s-au pus pe o bulgăreală zdravănă, vinul fiert a alunecat și mai bine, iar eu m-am bucurat de peisaje rupte din povești d-alea faine!

4. Portul popular este incredibil de frumos și complex. În cea de-a doua zi a Serbărilor Zăpezii a avut loc parada gospodarilor, prilej ideal să studiez și pozez fiecare costum popular, fiecare căruță decorată și fiecare cal îmbrăcat în straie de sărbătoare!
Cei mai pricepuți ca mine știu să descrie așa cum trebuie portul: costumul femeiesc se compune din năframă în diferite culori, zgărdan din mărgele, cămașă dreaptă cu motive ornamentale, pieptar în formă de vestă confecționat din blană de miel, zadii în dungi late, baiere care se înfășoară în talie, sugna de diferite culori, iar in picioare, femeile poartă opinci din oargă. La bărbați, cușma e de bază. Apoi cămașa, care este scurtă cu mânecă largă, fără guler, cioarecii, un fel de pantaloni groși din lână, pieptarul, care este confecționat din piele de miel și este cea mai deosebită piesă din portul popular al borșenilor.

5. Orașul Borșa se află foarte aproape de unele din cele mai faine obiective turistice maramureșene. Parcul Național Munții Rodnei este imediat peste deal, cum ar veni, Rezervația Pietrosu Rodnei este chiar vecina orașului, iar peste dealul celălalt este Baia Borșa și ale sale izvoarele cu apă minerală. La 20 de minute de mers cu mașina se află lacul ăla care m-a terorizat în școală, Lacul Iezer.
Cea mai mare cădere de apă din România, cu o înălțime de peste 90 m și cu un nume învăluit în mult mister, Cascada Cailor, se află și ea la o aruncătură de băț de Borșa. Pentru cei care vor să descopere și din obiectivele religioase, Biserica de Lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril se află chiar în centrul orașului. În Pasul Prislop (cel mai înalt pas rutier din România, 1416 m) puteți vizita Mănăstirea Prislop.

Bonus: 6. Borșa poate părea o destinație turistică îndepărtată și izolată, dar ăsta vară Borșa a fost vizitată și de 2500 turiști pe zi! Chiar și acum când am fost noi era multă agitație! Localnici și turiști deopotrivă, coborau pârtia pe skiuri sau placă, se dădeau cu sania, se plimbau prin stațiune sau împrejurimi și roiau pe la tarabele cu mâncare ca albinuțele la flori de primăvară.

N-am mai fost eu la Borșa, dar și când am fost am prins un festival super fain, într-un decor de poveste, cu o gașcă super nebună! O fi adevărat ce se spune: toate la timpul lor.

Povestea acestui weekend în imagini o găsiți chiar în acest album.

Și acum ca la Oscar:
Mulțumesc Diana pentru că te-ai gândit la mine!
Mulțumesc Neverland Place pentru invitație și pentru toată experiența!
Mulțumesc Primăria Borșa pentru amabilitate și pentru că ne-ai pus la picioare tot orașul!

Am dormit în Hotelul de Gheață și a fost epic!

De câțiva ani tot văd la tv reportaje de la Hotelul de Gheață de la Bâlea Lac și de fiecare dată nu prea reușeam să nu visez măcar o leac’, „poate la anul ajung și eu acolo”. Așa că anul ăsta când am fost întrebată dacă vreau să merg, am răspuns instantaneu cu un mare DA!

Am avut o lună de zile la dispoziție să mă pregătesc psihic, fizic și garderobă wise, dar chiar și așa, panica cea mare s-a instalat în seara de dinaintea plecării. Cu ce mă îmbrac pe drum? Ce adaug când ajung la destinație? Cu care bocanci să mă încalț? În ce o să dorm? Ce mănânc? Unde mă duc la șușu? Unde încarc telefonul? Cum fac să nu înghețe camera foto? Oare șoseaua e plină de zăpadă și gheață? Dacă ajung acolo și nu merge telecabina?

Așa ca să vă faceți o idee, astea sunt doar câteva din întrebările și grijile care nu m-au lăsat să dorm toată noaptea…

În dimineața plecării s-au aliniat toate planetele! Adică hainele! Din multitudinea de țoale groase împrumutate (pentru că sunt disperată), am ales pantalonii de ski ai Gabrielei, mănușile Dianei, geaca din Canada powered by Monica și, culmea, bocancii mei!

Dacă tot am ajuns la acest capitol, de altfel foarte important considering unde am mers și unde am dormit, hai să vă divulg rețeta supraviețuirii: 3 straturi de haine! O bluză pe corp, un polar și geacă, respectiv dres, colanți și pantalonii de ski. Ziua e de ajuns o căciulă, dar pentru somn la marele fix vine o cagulă.

Revenind la șirul poveștii…
Am plecat dintr-un București sufocat de zăpadă și cu orice colț de stradă transformat în patinoar și am ajuns în creierul munților unde asfaltul era curat și uscat ca vara!
După cum știți, Transfăgărășanul este închis pe perioada iernii. Partea din județul Argeș este închisă complet, iar în județul Sibiu se circulă până la telecabină, adică undeva la 15km de Câțișoara. Așadar singura cale de acces către Bâlea Lac pe timp de iarnă este cu telecabina de la Bâlea Cascadă.

După vreo 5 ore petrecute în mașină, am ajuns în sfârșit la momentul în care o lăsam să se odihnească. Ne-am echipat (a se citi „înfofolit bine”) și am mers la telecabină. Nici n-am clipit bine și am ajuns într-o mare de alb, our home for the next day.

Ne-am cazat și ne-am apucat să explorăm împrejurimile, care împrejurimi, let me just say this, nu aduc a nimic din ce știai tu de astă vară. Am încercat să identificăm pe unde ar fi șoseaua, unde e parcarea, unde stau cheșcheretele alea enervante, nothing, zăpadă și iar zapadă! Aș fi ratat și lacul dacă nu ne atrăgea atenția Mircea, acest păstrător al cheilor și secretelor de la Hotelul de Gheață: „acum practic stăm pe lac. Sub ăștia doi metri de zăpadă e lacul, care e inghețat. Cam juma de metru are gheața”.

După ce am pozat și apusul soarelui ne-am retras în cabană pentru un ceai cald și pentru o mică pauză de facebook. Chestia care mi se pare foarte tare este că ți se oferă și acces într-o cameră din cabană unde îți poți depozita bagajele, te poți schimba, spăla, încălzi, așa că am profitat de asta să ne mai ajustăm puțin garderoba and so on…

Ora 19 a venit și am fugit către restaurantul Hotelului de Gheață unde se servea cina! Aici chiar toate așteptările mele au fost super depășite! Mă așteptam la mâncare de cabană, ceva cartofi, mămăligă, cârnați, habar n-am, dar m-am trezit în farfurie cu somon, medalion de porc învelit în bacon, varză de bruxelles, o super supă cremă… Toate preparatele arătau incredibil că nu m-am putut abține să nu le pozez, toate au fost super delicioase și, culmea, calde!

Ne-am retras din nou la cabană să digerăm la căldurică și pentru o sesiune de decongelare, ca nah, cine stă afară noaptea la -15 grade să admire și să pozeze stelele are nevoie de mult ceai și de un calorifer în brațe!

Și uite așa a venit și momentul mult așteptat dar de care îmi era și cel mai frică…
În cabană, la căldurică, stau sacii de dormit puși la dispoziție de Hotelul de Gheață celor care se cazează acolo. Ne-am luat sacii și am pornit spre camera noastră din hotel. Am urmat instrucțiunile primite și am aranjat păturile, blănurile și sacii în ordinea recomandată de cei de la hotel, ne-am dat jos gecile și bocancii, ne-am pus cagulele pe cap și ne-am aruncat în sacii de dormit.

Pe la 3 dimineața m-am trezit pentru ca nu mai puteam de cald!!! Așa ca m-am decis să dau un strat de haine jos! Ne-am trezit la 8 dimi perfectly refreshed dacă vă vine sa credeți!
Probabil cea mai mișto senzație din toată experiența asta de dormit la -3 grade a fost aia când după ce m-am trezit am mai lenevit puțin pe spate și îmi pica chiciură pe fața descoperită…

And that was it! Probabil una dintre cele mai tari chestii pe care le-am făcut până acum!

Asta a fost experiența mea la Hotelul de Gheață de la Bâlea Lac, fără niciun tremurat, fără degerături, fără regrete, fără probleme, doar multe haine, povești și peisaje de neuitat!

Dacă vă bate gândul să vă luați o cameră la Hotelul de Gheață, nu mai amânați!
Daca nu vă bate gândul, well, ar trebui! Vi-o spune cea mai disperată persoană după vară, mare, soare și căldură!

And bring a friend!

Mai multe fotografii găsiți în albumul de pe facebook.

Şi acum ca la Oscar (drum roll, please):
Mulțumesc Florea, mulțumesc Andreea, mulțumesc Stalinskaya Vodka!
Mulțumesc Cristina!

Sicily through my eyes – Taormina

Taormina, una din cele mai cunoscute destinatii de vacanta din Sicilia, nu putea lipsi din planul nostru. Asa ca, dimineata, dupa micul dejun ne-am indreptat spre statia de autobuz, situata la nici 5 minute de mers pe jos, pe Via Liberta. Trebuie sa spun ca orarul autobuzelor este respectat cu strictete, daca trebuie sa plece la fix si tu ai sosit la si 1 minut, nu ai decat sa il astepti pe urmatorul. Pana in ora pranzului autobuzele pleaca din juma’ in juma’ de ora, biletele se cumpara de la un ghiseu situat in apropierea statiei, oricine te indruma catre el. Trebuie sa faci fata asaltului taximetristilor „pirat”, destul de insistenti, nu stiu ce tarife practica. Cel mai convenabil e sa cumperi bilet dus-intors, este putin mai ieftin  decat daca le iei separat. Pana la Taormina si inapoi biletul de autobuz costa 8,5 euro iar drumul dureaza cam o ora. Daca alegi sa te deplasezi cu masina personala trebuie sa stii ca Taormina are o parcare uriasa situata chiar la intrarea in oras, in schimb de acolo trebuie sa mergi pe  jos, si nu e putin.  Statia de autobuz este mai aproape de centrul pietonal, iar de acolo poti lua un alt autobuz ( 3 euro/ dus-intors) pentru Isola Bella. Aici nu e parcare, bus-ul te lasa chiar in fata aleii ce coboara la plaja ( a fost unul din momentele in care ne-am felicitat ca am renuntat sa inchiriem masina). Continuarea Sicily through my eyes – Taormina

Lacul Izvorul Muntelui

[Go explore] Spre vârfuri însorite și pajiști înverzite – Ceahlău

Dacă frunzuliţele Guliei au fost prin Sicilia, rădăcinile ei au rămas în ţară şi s-au hotărât să vadă Ceahlăul şi împrejurimile şi, în primul rând, să cucerească vârful Toaca.

Aşa că şi-au aranjat cazarea în Ceahlău, la doar 4 km de Durău, unde e mai linişte şi preţurile mai bune, într-o minunată locaţie, Vila Lavinia, unde te întâmpină gazde primitoare dar şi un pârâiaş în spatele curţii. Aici, pe mal, poţi asculta susurul lininiştit al pârâului din leagăn sau hamac, poti face un grătar, poţi juca badminton sau pur şi simplu poţi sta la un pahar de vin, bere sau doar la palavre cu prietenii până seara târziu pregătind excursiile de a doua zi. Continuarea [Go explore] Spre vârfuri însorite și pajiști înverzite – Ceahlău

Sicily through my eyes – Catania

De multi ani, visam la Sicilia. De vreun an, devenise de-a dreptul obsesiv, asa ca luni  de zile am tot periat netul cautand variante, informatii, oferte. Pana la urma am gasit la Vola.ro o combinatie care-mi convenea, si ca date, si ca pret, si ca orar al zborurilor. Totusi nu puteam sa nu ma gandesc ca poate lucrurile nu stau asa fain ca pe site, precis ma trezesc cu alte costuri sau cine stie ce alte surprize neplacute. Destul de sceptica ma apuc sa fac rezervarea chiar in sambata dinaintea Rusaliilor, cand toata lumea era in vacanta. Nici nu-mi trecea prin cap ca voi avea vreo veste pana marti. Ei bine, nu trece un sfert de ora si primesc mail de la ei….daca confirm, daca mai vreau ceva etc. Ce mai, ma trezesc deja cu factura la preturile de pe site, inainte ca eu sa am banii pe card (v-am spus ca nu ma asteptam sa aud de ei pana marti). Noroc cu home-banking, rezolv, platesc si gata…excursia la Catania era batuta in cuie. Ma mai conversez un pic pe mail cu consiliera de la Vola care mi-a raspuns cu rabdare la toate intrebarile mele tembele de om care nu mai mersese cu low-cost-ul, nu stiam cum e cu check-in-ul… In fine, tot ce trebuia sa fac era sa-mi printez documentele primite pe mail si sa ma duc la aeroport. Super profi, rapid si fara bataie de cap. Continuarea Sicily through my eyes – Catania

Palatul Comunal Primaria Buzau

Jurnal de Buzau…sau ceva de genul

Si iata-ma pe mine in Gara de Nord, luni dimineata, buimaca (cel putin) dupa nici nu mai stiu cate zile petrecute in Vama Veche (au fost 4? Sau 5?).

Ajung la ghiseu: “Doua bilete la Buzau, va rog”.
Imi da o hartie si imi cere banii pentru cat stiam ca trebuie sa fie ambele bilete. Cand sa ma infig in tanti, vad ca, desi arata ca un bilet clasic de tren, scria ca-s doua locuri. M-am linistit.
Apoi imi pica ochii pe mesajul de pe bilet: “Drum bun…in viata!”.
M-a busit un ras de am reusit sa ma trezesc si pe mine si toti homeless-ii din gara!
Era prima data cand mergeam cu o companie privata si nu cu cfr-ul…

Vine si Ira, ne urcam in tren si simt asa cum pasesc usor in trecut sau in ceva univers paralel. Vagonul nu arata nici a tren, nici a metrou, nici a ceva ce mai vazusem pana acum. Dar era interesant, curat si liber, so it’s ok.

Instragram @guliaproduction
Instragram @guliaproduction

Cu cat ne apropiam mai mult de Buzau cu atat ploaia ne batea mai tare in geam. La Buzau turna efectiv cu galeata! Aveam umbrela la mine, as fi putut sa o deschid, dar n-avea sens…water everywhere!
Prin ploaie si vant nebun vad ca pe tren scria ceva…
Scria “veni, vidi, vici – vade mecum”

EPIC!!!

Si acum rezumat:
Dupa o saptamana petrecuta in Buzau nu stiu cum sa descriu orasul asta, altfel decat INTERESANT!

Sa o luam pe rand:

Cladiri & stuff
Centrul orasului si partea sa veche arata chiar fain! In mijlocul lor troneaza elegant Palatul Comunal, adica Primaria orasului. Tot pe acolo sunt si alte cladiri cu o arhitectura super faina, care functioneaza acum ca magazine si magazinase.
In tot peisajul asta incarcat de instorie ce simtiti ca lipseste? Evident, un mall! Vin-a-vis de superba cladire a primariei sta mandru un cub mare si gri, dap, chiar el,  mall-ul!

Palatul Comunal Primaria Buzau
Instagram @guliaproduction

Masinutele galbene
Orice taxi avea scaunele tapitate cu material d-ala de canapea de pe vremuri, tepos, bej-jegos si inflorat, cusut de mana frumos si cu rabdare peste tapiteria clasica si boring de Logan. Soferii cred ca erau alesi pe criterii muzicale. La interviu as putea jura ca erau intrebati ce muzica asculta. Daca raspunsul nu era din zona populara-Mirabela Dauer-mai-ziceti-si-voi-niste-d-astia probabil se loveau de mesajul “multumim. Te sunam noi”. Altfel, oameni chiar de treaba. Unde mai pui ca taxiul e ieftin! Chiar daca tariful este mai mare decat in Bucuresti, cursele sunt scurte, drept urmare cu 10 lei dai o tura de oras si va mai raman bani si sa va imprieteniti la un picnic pe capota Loganului.

Cea mai tare chestie mi s-a parut un lucru considerat de toti buzoienii normalitate!
Sun la o companie de taxi:
“Buna ziua! Vreau si eu o masina la adresa…”
“Bine. Va trimit. La revedere”

WTF just happened?
Am ramas perplexa. Ma holbam la telefon, asteptand sa ma sune inapoi, asteptand continuarea, asteptand…nu stiu…ceva! Nu pentru mult timp though, pentru ca in nici 5 minutele a rasarit de dupa colt taxiul! Cu scaunele tapitate, evident! Cu ceva Dolanescu in boxe, evident!
Deci, sa recapitulam:
Am zis ca vreau un taxi, mi-a zis bine si masina a venit imediat!
Niciun “asteptati”, moment in care intra un superb cantecel dar tu parca auzi conversatia din statie. Ea, pe o voce infundata “masina la …., langa mega image”, el confirma, ea “bine 258” si opreste cantecelul spunand in viteza si cu economie de litere “in 7 mnte vne 258”, zdrag telefonu!
WOW!

Food
Bai nene, oamenii astia, buzoienii, dupa ce ca sunt aproape de munte, ca au super peisaje la o aruncatura de bat, ca au un oras verde si frumos, ca au dealurile pline de vie si nu-ti ajung degetele de la maini si de la picioare sa numeri cramele din apropierea ta … se bucura si de restaurante cu mancare super buna, in portii gigantice, la preturi chiar mici! Cum sa dai mah pe o portie gigantica de paste 17-20lei? Pe o pizza enorma plina cu chestii pana in 20lei? Intr-o seara am comandat snitzel de porc cu cartofi prajiti, imi era foame, foarte foame. Am primit 2 bucati imense de carne si un munte de cartofi prajiti cu un munte si mai mare de branza rasa. Undeva la jumatea portiei am crezut ca explodez. 18lei! Beck’s, sticla de 0.5, 7 lei!

Evident ca am mancat si papanasi...
Evident ca am mancat si papanasi…

Oamenii
Si probabil pentru ca au preturile asa mici, oamenii sunt si extrem de binevoitori!
De exemplu, intr-o seara am zis sa vizitez si eu toaleta unui restaurant. Ajung in fata usii corespunzatoare, apas pe clanta, incuiat. Din toaleta se aude o voce: “Imediat!”, “Ok”, zic.
Hai ca bude mici, dintr-o singura incapere gen, avem si noi in Bucuresti, no biggie. Ma apuc sa sprijin un perete.
Aud ca trage apa.
Apoi descuie usa, o deschide larg si da drumu la apa de la chiuveta. Incepe sa se spele pe maini.
M-am gandit ca o fi mai paranoica de fel si nu poate sa faca shushu decat daca incuie doua randuri de usi.
Dar totusi nu indrazneam sa pasesc inauntru, am continuat sa sprijin peretele.
Apoi zice “hai, poti sa intri ca ma mai spal putin pe maini si plec!”.
Nah, acum daca m-a invitat…
Bag ochii pe usa….da frate, buda si chiuveta in singura camera care era toatela!
“Eh, las, termina tu ce ai de facut acolo, ca nu e graba la mine”, zic.

O.o

Prietenoasa, prietenoasa, dar am si eu niste limite…

On that note, it’s time to end this post!

From India with more masala: Cu motorul prin Himalaya

Capitolul VI: The Thunderbird

Proaspat ca o garofita de munte, ma pun pe treaba dis de dimineata si ma apuc sa-i caut pe baietii de la Bike Rentals Manali, cu care ma conversasem pe mail si carora, impotriva tuturor recomandarilor motociclistilor de pe forumurile indiene, le trimisesem si niste bani pentru a rezerva o motocicleta. Spre surprinderea mea, la tot pasul diverse cotete inchiriau motociclete, care mai de care mai ponosite, mai legate cu sarma, mai cazute. Practic, in zona, daca vrei sa devii intreprinzator privat si ai cateva sute de dolari pusi pe dreapta, cumperi unul-doua cazane si te apuci sa le inchiriezi damblagiilor din lumea intreaga veniti sa-si faca mendrele pe cel mai inalt drum din lume. Evident, pe oricare dintre ei il intrebam daca e Bike Rentals Manali, imi raspundea afirmativ si imi spune ca avea, numai pentru mine, „the most perfect motorcycle almost new”.
Pan’ la urma, intreband in stanga si in dreapta, imi aduc aminte ca-mi dadusera baietii reper un cyber cafe, adica o dugheana cu cateva pc-uri vechi de la care puteai sa vorbesti acasa si spre mirarea mea, chiar am dat de ei. Nu numai ca erau acolo unde au spus ca sunt dar magazinul era destul de maricel si aveau multe motociclete. Cativa mecanici isi faceau de lucru pe langa ele, adica totul parea profi si chiar asa era. Abu si Abi (Abhinav Sood si Anurag Sood) sunt doi frati, tinerei, foarte educati, fosti corporatisti de pe la HP sau ceva de genul asta, care se plictisisera sa mai lucreze in Mumbai, program de 8 ore si gasisera afacerea ideala. 4-5 luni pe an (cat e sezonul in munti) inchiriau motociclete si restul anului se retrageau in Goa, la caldurica, unde au o carciuma, din cate am inteles.
Ce mai tura vura, m-am prezentat, am fost intampinat ca intre motociclisti, mi-au prezentat utilajul (in mail le precizasem ca, avand in vedere cunostintele mele precare in domeniul mecanicii, as prefera sa platesc cativa lei in plus dar sa am parte de o caruta in stare buna) care nu numai ca era in stare buna dar era, practic, noua, cu ceva sub 1000km la bord, e drept ca 1000km pe drumurile alea inseamna ceva dar oricum am fost foarte incantat. Ba mai mult, pentru ca veneam din Romania si ca, undeva in viitor isi propusesera sa vada Transilvania, ma upgradasera la faimosul Thunderbird 500, considerata o perla a ingineriei indiene, adica era tot clasicul Royal Enfield dar cu pornire la buton si frane pe disc si cel mai important, cu 6 cai mai puternica decat modelul anterior (acu’ nu stiu ce sa spun despre franele alea ca trebuia sa te sui de tot pe pedala ca sa se intample ceva, oricum cica erau mult mai bune decat cele clasice, pe tambur).

India Himalaya Royal Enfield

Trebuie sa precizez ca asta fusese dorinta mea, sa fac drumul pe legendarul Royal Enfield, care se fabrica aproape neschimbat, de prin anii 50 incoace. Recunosc ca mi-ar fi placut mai mult modelul Desert Storm, kaki mat, identic cu cel din dotarea armatei indiene dar am cedat tentatiilor modernismului, mai ales ca auzisem eu ca sa pornesti la pedala o motocicleta la 4-5000m altitudine, dupa o noapte cu temperaturi negative, intr-o atmosfera in care trebuie sa aduni moleculele de aer din varful buzelor, n-ar fi fost intotdeauna o partida de amuzament pionieresc. Ca un copil mic, topaiam nerabdator pe langa motocicleta, studiam cadrul rudimentar pe care urma sa-mi leg echipamentul si canistrele de benzina, ma rog, intelegeti voi cam care erau sentimentele.
Ca sa-i linistesc pe oameni si sa-i fac sa creada ca nu sunt chiar atat de paralel cu mecanica, am tras de niste cabluri, am pipait cu un aer de cunoscator cateva suruburi, am pus 2-3 intrebari inteligente pe care le memorasem de pe forumurile de profil si-am pornit la o tura de acomodare. Dupa primii 50m am inteles ce-a vrut sa spuna Abi cand mi-a racnit la plecare „remember Vali, left side, left side”, imediat ce am ratat milimetric o ricsa care se deplasa pe partea gresita a drumului. Ma rog, saracu’ om era pe partea buna, eu eram pe cea gresita avand in vedere ca indienii circula ca englezii, adica pe invers… I-am zambit prietenos ricsarului ca sa inteleaga ca l-am iertat ca nu era la curent cu sosirea mea pe acele meleaguri si pana sa se dezmeticeasca, am demarat in tromba (tromba imi place mie sa-i spun, motocicleta are 21 cai din cate tin minte si poate fi numita oricum numa’ o fiara a soselelor nu, dar isi face treaba. Despre fiabilitate am avut unele indicii atunci cand mi s-a inmanat si un pachet care continea cabluri de rezerva si diverse multe alte piese (nu m-a rabdat inima sa le stric placerea si sa le spun ca oricum n-as fi stiut ce sa fac cu ele, in afara de pompa). Oricum un alt punct in plus pentru baietii aia. Continuarea From India with more masala: Cu motorul prin Himalaya

From India with masala | Inceputul calatoriei in India

Cum rubrica de sfaturi de calatorie a Guliei isi propune sa vina cu idei mai putin obisnuite de vacanta, cred ca isi poate gasi aici locul o poveste despre munti, motociclete si miros de masala (amestecat cu alte mirosuri, dar sa nu anticipam).

Capitolul I : Cum a aparut ideea

Era o seara friguroasa de ianuarie, ma rog, friguroasa se subintelege prin urmare sa ne rezumam la „era o seara de ianuarie”. Butonand cu pasiune telecomanda, am picat peste un fel de show cu camionagii, cred ca se chema „the toughest truck driver”, pe History Channel. Pe mine, daca e cu natura si cu ceva iesit din comun, gata m-ai castigat de client. Mergeau oamenii aia pe niste drumuri fascinante, intr-un peisaj de vis si-un trafic, uneori, dement. Evident, se petrercea in India.

Cum dintotdeauna am fost fascinat de tara aia imensa, de istoria Imperiului Britanic dar si de epopeea plina de invataminte ale Marsului Sarii (search „Ghandi” pe wikipedia), am cautat curios pe internet sa vad ce si cum. Cand am citit „Kashmir” deja eram cucerit (eu fiind fan Led Zep, evident). Scurmand, am inceput sa gasesc articole d’alea cu „the toughest road” sau „the most dangerous road” sau mai stiu eu ce si in toate listele, invariabil, intalneam „the Manali-Leh highway”.

Himalaya India

Uite-asa am ajuns sa ma uit la zeci de filmulete de pe youtube si incet incet sa fiu ros intai de microbul invidiei dupa care sa ma descurajez la gandul ca, desi as vrea sa ajung acolo, precis e scump si inaccesibil. M-am inscris pe niste forumuri de motociclisti din India si am descoperit imediat o lume fascinanta, oameni absolut fermecatori, care inca mai folosesc formule complicate de politete si care isi cantaresc fiecare cuvant ca sa nu jigneasca in nici un fel interlocutorul (desi recunosc, la inceput m-am simtit oarecum straniu cand se facea referire la mine ca la „the white guy”). Asa am aflat o gramada de lucruri despre o tara despre care credeam ca stiu multe. Inca nu indrazneam sa ma gandesc ca as putea ajunge acolo dar incepusem sa cochetez, totusi, cu ideea.

Dupa care, ca orice motociclist dur si independent, intr-o alta seara de ianuarie (sau februarie, nu mai tin minte), am strecurat in conversatia cu sotia un „tare mult mi-ar placea sa merg si eu in India cu motocicleta”. Sotia mea e un om minunat, pentru ca ma rabda de atatia ani dar in acelasi timp s-a obisnuit cu fluxul continuu de idei si planuri care mai de care mai tembele si irealizabile, care, in multe cazuri a doua zi sunt abandonate in favoarea altora si mai tembele si mai irealizabile. Astea fiind spuse, evident raspunsul a fost „ce idee buna, du-te” (in afara faptului ca ma rabda, e si un om practic care nu se implica in discutii inutile). Prin urmare, am inceput sa aprofundez, desi nici eu nu prea credeam, sincer sa fiu, ca o sa se concretizeze ceva.

Capitolul II: Documentarea

Asta a mers repede, m-am uitat la si mai multe filmulete pe youtube, am mai citit diverse forumuri inclusiv de calatorie, am dat peste cateva bloguri si povesti frumoase, am studiat harta absolut schematica a regiunii (n-am gasit o harta ca lumea pentru ca zona e una sensibila din punct de vedere militar, fiind un fel de enclava ce se invecineaza cu Pakistanul, China si Afganistanul), am aflat cum se cere viza si ce documente sunt necesare, m-am interesat despre cum se poate inchiria o motocicleta in zona si ce fel de motociclete se pot gasi in zona, etc.

Capitolul III: Pregatirile si organizarea

Asta a fost si mai simplu pentru ca eu nu sunt in stare sa organizez o calatorie, pur si simplu mi se pare ca daca o fac, calatoria isi pierde o parte din farmec (ceea ce, recunosc, e o greseala dar nu ma mai schimb la batranete ca-i prea complicat) si ca daca planuiesc ceva, forte malefice ale universului, vor complota pentru a-mi strica orice plan. Prin urmare, tot ce-am reusit sa „organizez” a fost sa-mi completez, totusi formularul online pentru viza, sa-mi fac poze, sa ma duc sa fac 2 vaccinuri (tifos si DTP, sau ceva de genul asta. Am nimerit peste un medic interesant care mi-a zis ca in principiu ar trebui sa fac si ceva vaccin impotriva hepatitei  A, dar ca el considera ca oricine a trait in Romania si a prins si perioada comunista, a facut deja o forma de hepatita si prin urmare e oarecum imunizat), sa gasesc niste baieti care inchiriau motociclete si care pareau mai seriosi (asta ar fi o poveste destul de incalcita cu care nu mai plictisesc pe nimeni), sa-mi rezerv un bilet de avion si sa ma interesez de unde pleaca din New Delhi autobuzele catre Manali (Manali e in nord, cam la 600 km de New Delhi). Am stabilit, prin urmare sa plec cam pe la jumatatea lunii iunie  pentru ca drumul ala se deschide undeva in prima parte a lunii iunie, cand reusesc sa-l deszapezeasca si se inchide pe la sfarsitul lunii octombrie, cand caderile de zapada il fac impracticabil. Impracticabil la scara Himalayana inseamna multi metri de zapada.

Mi-am cumparat de la un magazin moto un costum de ploaie (asa citisem, ca-i indispensabil, s-a dovedit inutil, pentru ca la peste 4000m, atunci cand ploua, ninge, ca sa spun asa), un minicompresor (pe care l-am donat pentru ca s-a dovedit ca a te juca cu instalatia electrica a unui Royal Enfield e mai periculos decat sa tragi parturi in timpul unei furtuni cu fulgere), o casca mica, d-aia numita „brain cap” care sa nu-mi ingreuneze bagajele (o idee cel putin stupida avand in vedere dimensiunea bolovanilor care-ti trec prin fata ochilor pe drumurile alea) si cam atat.

Din punct de vedere mecanic nu mi-am facut probleme, eu fiind absolut afon in ceea ce priveste mecanica (imi place, ma fascineaza de-a dreptul, as sta ore in sir sa ma uit la un mecanic bun cum lucreaza, nu c-as fi in stare sa deosebesc unul bun de unul mai putin bun, altfel decat prin recomandare. Ca o paranteza a parantezei, oricui are nevoie de un sfat profi, ii recomand tiberiutroia.ro, un mare om si mare motociclist). Asa ca am hotarat ca nu e cazul sa ma ingrijorez (nu foarte inteligent) si ca-mi pot incredinta linistit soarta in mainile marelui Budha. Ca masura complementara la Budha, mi-am aruncat in bagaj si vajnicul briceag multifunctional Leatherman (pe care il vor confisca vamesii de la aeroportul Otopeni pentru ca l-am pus in bagajul de mana, asa ca tot la mana lu’ Budha am ajuns). Mi-am rezervat o camera la hotel in New Delhi, pentru prima noapte.

Capitolul IV: Marea plecare

In zori, am decolat si din aer am trimis un ultim gand familiei. Am aterizat la Paris si-am luat avionul de New Delhi (din pacate din Romania nu exista cursa directa, trebuie ales un traseu cu escala), am mai trimis un gand familiei pentru ca drumul din Franta catre India trece pe deasupra Romaniei (adica da, am zburat 6 ore degeaba) dupa care, cum sunt un mare iubitor al zborului cu avionul, am stat cu ochii in monitorul ala care-ti arata progresul in zbor in timp ce in minte mi se derulau imagini din emisiunile alea cu „dezastre in aer”. Golurile de aer au fost o adevarata desfatare.

Avand in vedere escala, n-am vrut sa risc pierderea bagajului de cala si prin urmare am pus pe mine si in bagajul de mana tot ce am considerat absolut indispensabil. Asadar am fost singurul pasager, intr-o zi caniculara de iunie, echipat cu geaca de piele, bocanci, pantaloni grosi de doc si care cara nonsalant o casca de motocicleta in mana si un rucsacel cu manusi de iarna, cagula, un tricou gros, ochelari si alte maruntisuri bune pentru un weekend la ski, pe umar.

Capitolul V: Marea sosire

La miezul noptii, am ajuns si-am debarcat victorios in ultra-mega-hepta modernul aeroport din New Delhi, cu adevarat impresionant prin dimensiuni si dotari. Aproape cu surprindere mi-am recuperat bagajul (mai multi pasageri se plangeau ca ale lor s-au ratacit), un sac militar second hand, care a aparut ultimul pe banda de bagaje, imediat dupa o geanta de voiaj deschisa, din care iesea o punga plina cu niste smocuri vegetale, geanta pe care n-a vrut nimeni s-o revendice desi mai multi cetateni se uitau cu subinteles la mine.

In incinta climatizata a aeroportului m-am simtit bine in geaca mea de piele. M-am indreptat spre iesire unde citisem ca se afla toate ghiseele companiilor de taxi (la ora aia nu mai circula nici metroul si nici alt transport in comun, care o fi el), in special compania care oferea servicii prepaid. Mai precis te duci la ghiseu, intinzi hartia cu rezervarea de la hotel, operatorul introduce adresa, iti spune cat te costa, platesti si-ti da doua bonuri, pe unul il dai soferului si pe celalalt il pastrezi pana esti sigur ca te-a dus unde aveai treaba dupa care i-l dai si p-ala si-un ciubuc daca esti un domn.

Zis si facut, platesc, iau bonul si ies. Imediat ma simt ca un idiot cu geaca, avand in vedere ca, la miezul noptii, in New Delhi erau 39 grade. Si-un miros… Eu nu-s un tip foarte sensibil si dupa ce am facut armata cu alti 110 oameni si bocancii lor intr-un dormitor comun, nu ma las prea usor impresionat. Ei bine aici mirosul avea alta dimensiune, cumva aveam impresia ca mirosul e aproape palpabil, ca daca faceam o miscare brusca din mana as fi putut sa vad urma lasata prin aerul incarcat.

Lasand mirosul sa miroasa, m-am indreptat spre lungul sir de taxiuri si am fluturat bonul catre un cetatean care parea un fel de dispecer. A facut semn cu mana si imediat s-a desprins din coloana limuzina ce avea sa ma transporte. Candva fusese o dubita Daewoo Damas, acum era o entitate alcatuita din ceva tabla care, acolo unde nu era lovita, era complet ruginita, fara usa laterala (aia culisanta), fara geamuri (asta s-a dovedit un lucru bun), cu bancheta acoperita de o patura care parca racnea „atinge-ma si-o sa cunosti partea intunecata a fortei”. Soferul era un tanar ascetic, descult si care nu stia nici un cuvant de engleza (mi s-a spulberat mitul care spune ca toti indienii stiu engleza, nu stiu si care stiu, stiu engleza din India, adica engleza vorbita cu accent hindi, o experienta de neuitat atunci cand incerci sa gasesti drumul. Exagerez, evident, sunt foarte multi oameni extrem de bine educati si care vorbesc impecabil engleza, adica muuult mai bine decat mine, doar ca pe oamenii aia nu-i intalnesti asa des pe strada sau pe unde am umblat eu).

trafic in India

Am purces la drum si-am tot mers pret de vreo ora si mai bine. Imediat ce am plecat, a oprit la un colt de strada unde a mai urcat un individ si desi citisem tot felul de povesti cum ca, in nici un caz nu trebuie sa accepti asa ceva pentru ca sunt multe cazuri in care pasagerul naiv si occidental (un alb e un alb, chit ca tu vii dintr-o tara cu multe puncte comune), n-am reusit sa-l conving ca prefer sa fiu singur in masina. M-am consolat cu gandul ca la cat erau ei de firavi si eu de „delicat”, n-o sa le fie usor sa ma rapeasca si sa ma violeze cu salbaticie intr-un boschet subtropical. N-a fost cazul, totul s-a desfasurat bine, desi treceam prin niste zone care m-au facut sa ma intreb ce cautam eu acolo, adica timp de mai bine de o ora am mers prin niste cartiere care aratau asa cam cum ar arata mahalaua Giulesti Sarbi dupa un atac al mortilor vii. Am regretat aerul curat si proaspat din fata aeroportului, am asudat linistit in geaca mea de piele si-am ajuns la hotel odata cu furtuna. Furtunile care preced musonul indoaie palmierii, fac sa pluteasca prin aer o multitudine de lucruri pe care nu le-ai fi crezut in stare sa zboare niciodata si transporta cateva basculante de praf si deseuri din muntii de gunoaie pe care-i intalnesti la tot pasul.

Giulesti Sarbi de India

Hotelul giugiuc, desi dupa cum aveam sa descopar a doua zi, situat intr-o mahala imunda a orasului. Mi-au dat pana si o brosura care spunea ca, in nici un caz si sub nici un pretext, sa nu pun gura pe apa de la robinet si ca, pentru spalatul pe dinti am apa imbuteliata in camera. Asta nu m-a surprins ca citisem si-mi spusesera si colegii motociclisti de pe forumurile indiene (dealtfel, indienii, desi foarte patrioti, sunt si extrem de sinceri si corecti atunci cand furnizeaza o informatie, cel putin asa mi s-a parut mie). Problema e ca reteaua de apa a fost facuta cu mult timp in urma de inginerii englezi si ca din cauza ca e atat de veche si gaurita, trebuie sa lucreze la presiune joasa, ceea ce favorizeaza infiltratiile de bazdaganii din reteaua de canalizare si prin urmare nu se bea ca face buba mare.

Ray Ban sa traiasca
Ray Ban sa traiasca

Pe de alta parte, calatorii intrepizi de pe forumurile de calatorie spun ca e ok sa o bei si ca dupa ce timp de trei zile nu vei mai fi decat o palida si mirositoare imitatie a ceea ce ai fi putut fi daca ai fi avut holera, dizenterie si boala lu’ Calache in acelasi timp, te vei fi imunizat. Cum, desi gras, n-am vrut sa experimentez o asemenea cura agresiva de slabire, am ales sa fiu delicat si sa ma spal pe dinti cu apa din sticla (a se verifica sigiliul, mai ales cand se cumpara de pe strada, de la cate o taraba cu 3 sticle pe ea) asa ca n-am avut placerea de a incerca faimosul „Delhi Belly”.

spitting is prohibited in india

A doua zi, am parasit hotelul, m-am minunat de cartierul in care dormisem, am „urcat” la metrou (metroul e partial pe sub pamant si partial pe sus), am luat aminte la afisele omniprezente care stipulau ca scuipatul se pedepseste cu o amenda de 200 rupii  (la ora aia, un dolar insemna 65 rupii asa ca nu mi-am facut probleme cum ca, daca-mi vine sa borasc prin vreun colt o sa ma ruinez platind amenzi) si m-am dus direct la locul de unde citisem ca se iau autobuzele care ma interesau pe mine. Am gasit birourile, am cerut bilet si dupa ce mi s-au enumerat variantele, din snobism am ales-o pe cea numita „Volvo Luxury Coach with air conditioning” (celelalte fiind cele pe care le vezi in filmele indiene, unde se calatoreste pe acoperis, impreuna cu gaini, tapi si alte alea, timp de 36 ore) care, am fost asigurat ca in numai 15-17 ore nu va avea ce intelege din cei 600 km pe care-i aveam de parcurs.

M-am bucurat si mi-am pus in gand sa nu uit sa inghit un pumn din pastilele pentru rau de autobuz cu care ma dotase sotia inainte de plecare. Mi-am propus sa imbuc ceva si cu gandul la emisiunile lui Zimerman de pe Travel Channel, am purces sa caut ceva street food. Dupa catva timp si ceva tarabe d-alea, am concluzionat ca poate e mai bine sa nu mananc avand in vedere drumul cu autobuzul, asa ca mi-am mai luat cateva sticle de apa si m-am suit in caleasca . Abia atunci am inceput sa inteleg de ce autobuzul „express” urma sa faca 17 ore, pai 2’5-3 ore i-au trebuit doar sa iasa din oras, prin traficul absolut fascinant (sunt multe filmulete pe youtube, chiar va recomand cu caldura) si dupa ce am trecut pe langa nenumarate mormane de gunoi din care se hraneau gainile, porcii, vacile sfinte, ciori, starci si ceva sobolani, am hotarat ca, pentru o perioada determinata, voi experimenta bucuriile vegetarianismului (si m-am tinut de promisiune, pot sa spun acum, cu mana pe inima, ca viata fara friptura isi pierde din farmec, dupa o saptamana visam sarmale si dupa a doua as fi ucis fara remuscari pentru un mic din piata 16 Februarie).

trafic in india

Dar sa revenim la trafic, nu m-am plictisit nici macar o clipa, impartit intre dorinta de a ma teleporta intr-un tank si cea ce a urla de spaima de fiecare data cand, as fi putut sa jur, ca o coliziune cu unul din miile de camioane, biciclisti, motociclisti, scuteristi, pietoni, elefanti, ricse, nu mai putea fi evitata. Dar asa cum stim, romanul e adaptabil asa ca atunci cand am constatat ca prima banda a autostrazii e folosita de vehicule care vin din sens opus, ca pe marginea autostrazii, practic continuu, sunt tot felul de dughene, de dhaba (un fel de cotet-restaurant), case sau service-uri auto si ca nu-i nimic nefiresc sa intalnesti biciclete incarcate cu bidoane, baloti de tesaturi, lemn de foc sau 2-3 persoane, pe banda din mijloc, m-am linistit si am acceptat ca asa e normal sa fie. Ba chiar, atunci cand unul dintre soferi (pentru ca se tot schimbau diversi la volan) a anuntat ca o sa ne oprim la un „restaurant”, dupa care a executat o intoarcere dibace pe autostrada (nu prea e peste tot despartitor pe mijloc asa ca intorsul nu-i o problema, nici macar pe „autostrada”) si-a mers cativa km inapoi pe banda 1 a celuilalt sens, am apreciat indemanarea de care a dat dovada neucigand pe nimeni. N-a fost nevoie sa intreb unde e toaleta, cine a cunoscut in trecut buda din gara Golesti, intelege, asadar m-am afundat in desis. Nu, n-am mancat acolo, nici la urmatoarea oprire dupa care la a treia nu-mi mai era foame.

Si-am ajuns. Autobuzul te lasa fix langa piata din Manali, loc de mare caracter in ceea ce priveste mirosul, zgomotul si haosul generalizat. M-am trezit, tamp si cam nauc, sprijinind un gard din beton in spatele caruia era un munte de resturi din care mancau alene cateva vaci sfinte niste pungi de plastic. Cum nu stiam ce sa fac, mi-am aprins o tigare, dorindu-mi sa mi-o pot infige-n nas (in ianuarie imi propusesem ca de prin mai asa, sa ma las de fumat ca sa nu am probleme cu aerul rarefiat din munti, in iunie imi propusesem sa ma las totusi de fumat cu cateva zile inainte de plecare si chiar nu fumasem de cateva zile dar in momentul ala mi s-a parut ca fumatul n-ar fi chiar prima mea prioritate) si-am incercat sa patrund mecanismul prin care o ricsa (d-aia jumate scuter care prin alte tari se cheama Tuk-Tuk) putea fi dobandita. Dupa 10 minute am inteles ca atu-ul meu aveau sa fie anii tineretii in care invatasem sa lupt pentru un loc pe scara autobuzului 300. Asa ca, am facut ce facea toata lumea si n-as vrea sa intru in amanunte stanjenitoare dar actiunea a implicat imbranceli si aruncarea sacului peste capetele altor calatori, direct intr-o ricsa care se taraia p’acolo.

risca tuk-tuk in india

„Vashisht” am spus, cu un aer de cunoscator si „go” am completat atunci cand soferul a incercat sa comunice cu mine, asa ca soferul, pesemne a crezut ca nu-s prima oara prin zona si ca n-are rost sa incerce sa ma arda la tarif. Cartierul asta, Vashisht, e cumva intr-o margine de Manali, cocotat pe coasta muntelui, accesibil pe un drum ingust cu calitate de poteca. Stiam ca acolo vreau sa ajung pentru ca-mi dadusera indicatii prin e-mail baietii de la care urma sa inchiriez motocicleta. Nu stiam dar aveam sa aflu ca, daca Manali e capitala mondiala a iubitorilor de canepa indiana, Vashisht e cartierul general, sediul central al cunoscatorilor, calatorilor, back-packerilor, aventurierilor din lumea intreaga. Acolo am ajuns si-am luat la pas strada marginita de dughene cu haine, carciumi care mai de care mai improvizate, cladiri darapanate cu nume pompoase cum ar fi „Valley View Hotel” pe care l-am si ales ca resedinta temporara a urmatoarelor cateva zile.

india

Receptionerul/om de serviciu/bell boy/spalator si bucatar, deosebit de amabil, mi-a comunicat pretul si mi-a inmanat cheia de la camera spunandu-mi ca e ultima si ca e la parter. Dupa ce m-am intors si i-am comunicat si eu ca prin „valley view”, un profan ca mine intelege „vedere catre vale” si nu vedere catre un perete de stanca aflat la fix 5cm de geam, mi-a zambit complice si mi-a spus ca tocmai s-a mai eliberat o camera de lux pentru care, pentru ca par un tip simpatic, n-o sa ma taxeze suplimentar, chiar daca are si balcon si m-a invitat sa-l urmez. Camera dadea spre vale, avea balcon, n-avea asternut pe pat dar in schimb salteaua era deosebit de jegoasa. Inocent, m-am gandit sa-i semnalez detaliul, chiar daca nesemnificativ, moment in care am avut un schimb de replici:

-There is no sheet on the bed.
-No sir, no shit, clean hotel!

Asa ca am acceptat cu recunostinta camera. Un detaliu picant, in baie, priza de la boiler se afla fix sub para de la dus (dus fix, adica o teava care iesea din perete) asa ca, de fiecare data cand am folosit dusul (in general cu apa calaie sau rece ca se cam taia curentul) am avut asa, o senzatie stranie.

Dus shower in india

 

N-am mancat si m-am culcat, a doua zi urmand sa inceapa marea aventura.

Last summer- partea I

Daca tot a inceput sa ninga, mi-am amintit de locurile frumoase in care am fost asta-vara. Desi au fost multe, doua mi-au ramas in suflet. Dupa unul din ele, Elafonisos, am plecat special din Bucuresti. Al doilea insa, a fost o surpriza neprogramata (de mine cel putin).

Dupa apoape 2 saptamani de haladuit prin Grecia, cu programul facut de Mihaela care tot timpul se uita pe harti, net etc si gasea cate ceva de neratat (nu ma plang, caci altfel nu am fi ajuns la Egremni de exemplu, acum distrusa de cutremur si mi-ar fi parut rau), ne gândeam ca, in sfarsit, ajungem in Elafonisos si o sa putem zace linistiti pe plaja, preocupati doar sa fie berea rece. Cu o zi inainte fuseseram la Sparta si eram chiar…sparti de oboseala, ne gândeam doar la ferryboat-ul care o sa ne duca pe insula. Numai ca, in loc sa ne indreptam spre ferryboat, o luam in directia opusa, avand asta in fata ochilor IMG_3212_edited

Ma gândeam sa le atragem cumva atentia ca am gresit drumul, când aveam sa aflu ca de fapt, e o surpriza pentru mine. Eram la Monemvasia si eu nu stiam nimic despre asezarea asta. Acum stiu si o sa va spun si voua. Orasul este situat pe o mica insula din coasta estica a Peloponesului. Insula este legata de continent printr-un dig de 200m lungime. Aici  fost o fortareata medievala. Numele orasului vine de la 2 cuvinte grecesti, mone si emvasia care inseamna o singura intrare. Iat-o!

IMG_3213_edited

In italiana numele ei e Malvasia, ca al vinului. I se mai spune si Gibraltarul Estului sau pur si simpu The Rock.

Aveam impresia de deja-vu si nu stiam de ce. Orasul construit din piatra, inconjurat de apa, stradutele inguste, pe alocuri atat de stramte incat abia trecea un om…apoi mi-am dat seama….era un Dubrovnik mai mic…asta era surpriza pentru mine (pentru cine nu stie, am o fixatie cu Dubrovnik). De altfel, si Monemvasia, ca si Dubrovnik, au fost sub dominatia venetiana, probabil de aceea seamana atat.

IMG_3214_editedIMG_3218_editedIMG_3219_edited

Mi-a placut mult ca restaurau casele vechi, dar pastrand traditia locului, in final nu-ti mai dadeai seama care erau cele vechi si cele noi…si muncitorii erau romani. Desi totul e numai piatra, in curti reusesc sa isi creeze o oaza de verdeata. Am prins o poarta deschisa si am facut o poza in curtea oamenilor

IMG_3221_edited.

Am luat fiecare straduta la picior, nu sunt multe…Desi era o caldura inabusitoare, acolo era racoare si liniste.Ne-am tras sufletul pe ziduri in piata Christos Elkomenos, privind Agia Sophia.

Desi oraselul e mic, daca ajungeti in zona merita sa va opriti. Vizitarea nu va ia mult, cam o ora (daca nu va opriti la masa sau la degustari de vinuri), dar e un loc atat de romantic incat nu veti regreta.

 

[Go explore] Lacul Satic si Dambovicioara

Weekend-ul asta m-am intors de la mare cu pofta de munte!

Da, am fost la mare in octombrie! Cum a fost? Pai ce-ar fi sa va povestesc despre asta in urmatorul articol…

Revenind la povestea cu muntele.

Am zis ca vreau un loc cu apa si cu copaci imbracati de toamna. Ideal ar fi ca apa sa fie mare, ca un lac asa, si sa se reflecte in ea padurea colorata. Si-am gasit!

Lacul Satic este la vreo 3 ore de Bucuresti, in zona Rucar-Bran si mai exact Valea-Cheile Dambovitei.

Lacul Satic

La un moment dat, cum mergi dinspre Rucar spre Bran, din DN73 in localitatea Podul Dambovitei se face la stanga  si se ajunge pe un drum neasfaltat, partial bun, partial cu gropi, dar practicabil.

Cheile Dambovitei - Locatitatea SaticDupa cativa kilometri pe acest drum, dupa ce se termina zona de chei, pe partea dreapta veti vedea niste scari de beton. Abia dupa ce am ajuns acasa am aflat ca acele scari duc la Pestera de la Coltu Surpat numita si Pestera Ursilor (a nu se confunda cu mult mai vestita Pestera Ursilor din Apuseni, de la Chiscau). Pe noi scarile ne-au dus pana la o familie de catei simpatici, pestera n-am mai apucat sa o vedem.

 

Pestera Coltu Surpat sau Pestera Ursilor

Despre lac, numai de bine!

Pacat insa ca zona e locuita! Tooot mergi in speranta ca dai peste o zona pustie, nelocuita. Sa poti sa te uiti in stanga si sa vezi padure, sa te uiti in fata sa vezi padure, in spate padure si in dreapta padure si apa. Dar nu, vezi case, case, case. Unele mai mari si mai nepotrivite pentru locul ala ca altele. Toate casele aveau in curte ceva hibrid intre urs si caine! Niste animale imense, care considerau curtea lor tot satul. De atfel pasnice si prietenoase, dar nu si daca ai tupeul sa aduci si tu chestia ta blanoasa de acasa!

Alergand cu Zuzulina-Bubulina-Kissulina prin Cheile Dambovicioarei
Alergand cu Zuzulina-Bubulina-Kissulina prin Cheile Dambovicioarei

Si unde e atata civilizatie, este, in mod evident, si jeg! De exemplu, poza cu lacul ar fi fost incadrata cu totul altfel daca pe lac nu pluteau pet-uri si alte minunatii!

Cea mai tare chestie e ca accesul pe baraj e interzis! Adica te duci pana acolo, isi rupi masina prin hartoape, te enervezi ca nu gasesti niciun loc pustiu, gasesti un colt de lac, dar e plin de jeg, iar pe baraj nu poti sa mergi! Fix de unde s-ar fi vazut totul atat de frumos, padurea, lacul, Piatra Craiului!!!

Asa ca ne-am urcat frumos in masina si am zis ca daca tot suntem la o aruncatura de bat, sa vedem si Cheile Dambovicioarei. Mereu frumoase si impunatoare, cheile sunt si curate! Poate d-aia iti cer 2lei/persoana la intrare.

Dupa ce am trecut de nebunia de la Pestera Dambovicioara, am dat de ceea ce am cautat: natura! Si ne-a parut putin rau ca nu am venit aici direct. De la Brusturet sunt si cateva trasee care se pot face: La table (3h), Poiana Grind (3h), Cabana Pietricica (1.30h).

Brusturet

Asadar, daca sunteti in cautare de cazare in zona, mergeti in Satic, dar daca vreti natura si atat pentru o plimbarica, contrar intuitiei, luati-o spre zona arhi-cunoscuta! Foarte putini merg mai departe de Dambovicioara!

Pozele mai faine sa stiti ca le-am pastrat pentru albumul foto! Asa ca dati click acolo sau aici!